Sebi Șufariu
Februarie 2009. Undeva, într-o mănăstire din munți. Ne numărăm. Suntem fix patruzeci. Semn de oarece analogii pentru unii dintre invitați. Două mese lungi, dispuse în paralel, au avut parcă locurile bine stabilite. Ne cercetăm pe sub sprâncene, mulți ne cunoaștem doar după nume, unele deja intens mediatizate, influenceri de forță pe vremea când lumea nu știa că există așa ceva și că trebuie să plătească pentru treaba asta. Îmi zice prietenul care venise din București, să mergem împreună că ”ne cheamă Părintele!”: ”O să facem un partid. Vezi că se va vota, să înființăm Partidul Conservator!”.Nici nu apuc să-i spun că parcă era vorba de cu totul altceva, că apare starețul. Agitația se potolește. Toți îl sorb din priviri. ”Aveți grijă, că așa este la noi, din doi unu vrea să fie șef! Așa era și la închisoare!”. Și abia plecă bătrânul…ce mai freamăt, ce mai zbucium…
Săriră toți, dintr-o dată. Atunci am realizat că erau cel puțin două-trei tabere care veniseră să impună ceva în numele și cu autoritatea părintelui. Un partid! Ceea ce îmi șoptise amicul era deja faptic. Se aruncă nume, se impart funcții. Doctrina? Destul de eterogenă, dar ușor-ușor se profilează în trapeza în care voci multe se ridică spre albul pereților de câteva ceasuri. Aveam să aflu peste ani că se numește suveranistă. Un preot mic, slăbuț, îmbrăcat în ie, propune ca înainte de toate să formăm cetățui. Ce sunt alea? Un fel de falanster unde fiecare vine cu treaba lui, la comun, și toți trăiesc din ceea ce produc, fără vreo intervenție din afară! Unde oare am mai auzit, am mai citit despre chestia asta? Dar să înființăm, totuși, un partid! Că nu poți înduhovnici societatea dacă nu iei puterea politică! Că vânduții ăștia ai Satanei, ai Occidentului, sunt fiii Mamonei, iar societatea trebuie să se primenească prin oameni aleși. Printre care am șansa să fiu și eu!. Ziar, revistă? Axa, că a mai fost! Cine scrie? Da’ cu proiectul de la Râpa Robilor cum rămâne? Proiectul Părintelui sau al actorului ăsta cu pantonima care ține deja conferințe prin țară în care explică de ce poporul român era creștin înainte de a fi popor? Ori al unui alt domn care se aciuase prin pădurile din preajma mănăstirii? Oricum, prin zonă există o adevărată colonie de adepți. Oameni maturi care au lăsat totul, case, afaceri, slujbe bine plătite, pentru a veni să se alăture unei idei care adună răni, frustrări, interese diverse, pragmatici, oportuniști, exaltați și naivi de-a dreptul.
Discuțiile avansează cu greu. Măcar se pun bazele A.L.O. (Asociația Laiacatului Ortodox). Partidul? Nu prea poate înainta cu atât de mulți șefi și cu doctrine care duc la daci și se întorc pe burtă în zona Securității. Poate dacă ar reveni Părintele la masă, să decidă el…Dar preotul nu este prezent, nu se amestecă, a zis că nu se bagă, să hotărărască intelectualii ortodocși. Suntem 40 de oameni care se uită unii la alții și fiecare vrea să vândă ceva, dar nimeni nu vrea să cumpere. Apar de undeva de după o ușă, tineri monahi care aduc pe tăvi preparate de tot felul. Așa este, nu există mâncare mai bună decât la mănăstire! Chiar dacă este de post. La un moment dat ne trezim cu Părintele la una dintre mese. ”Hei, ce ați hotărât?”. Păi, nu prea am hotărât. După rugăciune se cuvine să mâncăm în liniște. Starețul doar rupe, din când în când, dintr-un colac mare, pufos, al cărui miros umple deja încăperea. Să frângem o pâine împreună, îmi amintesc. Au trecut vreo 8-9 ceasuri. Grupurile se adună prin chilii și birouri după lideri și afinități elective. Mai toți vor să intre la Părinte, să-l convingă că singura, adevărata cale, este varianta lor, dar niciunul nu vrea să fie văzut că face antecameră. Așa că stau toți pe ici pe colo, până târziu în noapte. Măncăm la un moment dat un lapte acru, ”bătut”, cum nu mai mâncasem din copilărie. Din putini de brad cu oarece chișleag deasupra, cu mămăliguță tăiată cu o sfoară care rămâne pe mijloc ca un cuțit rustic de unică folosință. E târziu și toaca cheamă la vecernie. Mă salut scurt cu secretarul mănăstirii, cel care mă invitase de fapt, un fost IT-ist, căruia îi simți istețimea din priviri. Caut în mulțimea de credincioși chipuri cunoscute, dar nu prea le zăresc. Cred că a început slujba cealaltă, îmi zic. Apoi, sub voalul intens care duce spre miezonoptică uit de ce am venit și de patimile mele.
P.S. Întâmplările relatate sunt extrem de reale, iar personajele, deși nenumite, sunt la fel de reale, palpabile și contemporane. Unele, e drept, nu mai sunt pe lumea aceasta. Povestirea va continua.
