Sebi Șufariu
Nici bine nu a fost publicat ieri, pe TELE 1, un text despre demolarea vechii fântâni arteziene din Parcul Cancicov, că au și apărut deja o serie de comentarii (unele elimintate de administrator pentru limbaj licențios) care zugrăveau în cele mai sumbre culori dispariția acestui edificiu public. Dincolo de reacțiile unor postaci politici pentru care orice subiect este un prilej de hate, se pot observa câteva chestiuni care revin aproape obsesiv în comentariile concetățenilor care, cu voie ori fără voie, devin parte dintr-un joc mult mai cinic, peste micile ambiții locale.
Nostalgia. Un apetit extraordinar pentru a glorifica și hiperboliza trecutul și personajele lui. De la cele cu rezonanță națională, la figurile de impact local. Tot ceea ce a fost bun s-a întâmplat deja în trecut: locuințe private, edificii publice, învățământ, cultură, produse culinare, etc.
Negația. Orice efort spre civilizație și civilizare este negat permanent. ”Nu este adevărat”, asta pentru că a auzit el de la o sursă demnă de încredere. Sursă care știe sigur de la o persoană sus-pusă care i se destăinuie la ceas de seară, exasperată de problemele și deciziile pe care trebuie să le ia. O plăcere aproape diabolică de a demola prin negație, de a crea (deși prin negație nu poți crea nimic) o cultură negaționistă chiar și în cele mai domestice împrejurări.
”Premoniția” furtului. Totul se fură, orice este, apriori, un prilej de hoție, de ”cumetrie”, de gheșeft. De aici reacția celui care încălcând o regulă, trântește replica aparent dezarmantă: ”Da’ alții care fură milioane, pe ăia nu-i vedeți?”. Această ”premoniție” are în ea elementele unei neputințe. Funcționează ca o oglindă în care cel care presimte este un posibil complice care încă nu a găsit mijlocul prin care ar fi parte din ”business”. Opus unuia care știe ce spune, care documentează un caz de corupție, de matrapalzâc, și îl urmărește până în Justiție înainte de a arunca verdicte din spatele tastaturii, baba Omida nu este de multe ori decât un iepure fricos care ar mai vrea să iasă cu burlanul de salam sau cu clei, cuie, acetonă, bere, vin, pânză de postav, de la fabrica unde ”ei se fac a ne plăti, noi ne facem a munci!”.
Orgoliul. Consecință a miturilor false din istoria și cultura cinematografică protocronistă a perioadei comuniste, mituri reluate cu obstinație de propovăduitori ai naționalismului extrem în anii de după 1990, românul are o conștiință supradimensionată despre rolul lui în istoria regională și chiar mondială. Convins că aici s-a inventat roata și alfabetul, acest gen de ”răzăș”nu face un efort deosebit de a fi un întreprinzător și om liber, pentru că el știe că are rezervat un rol aparte care derivă din energiile înalte pe care le incumbă codul genetic și spiritual. Orice acțiune, orice efort intelectual și fizic ar fi, deci, sub demnitatea lui, bineînțeles în afara celui de a face agitație sub steagul profitabil al naționalismului, iniferent de numele și nuanța acestuia.
Bășcălia. Documentată, satirizată de mai toți scriitorii importanți, unii dintre ei parte activă a evenimentelor care au format România modernă, bășcălia lăbărțată oricând și oricum, este una dintre trăsăturile distinctive ale unui popor care, vorba poetului, aparține unei ”țări triste, plină de humor”. Nici vorbă însă de umorul acid, dar inteligent, din epigrame ori catrene nemuritoare, sublimare artistică a acestei miștocării naționale, ci doar o batjocorire vulgară, frustrată, atât de bine caracterizată de expresia ”să moară capra vecinului”. Desigur, mult mai atent la a beșteli pe alții, românul arareori se ironizează pe sine, deși făcând parte din produsul național al bășcăliei sale, ar putea să-și rezerve sieși același tratament.
Astfel, o biată fântână arteziană, un obiect lipsit de valoare artistică sau de patrimoniu, a devenit un ”casus belli”, așa cum au devenit și alte, Atletik Park, Casa ”Vasile Alecsandri”, etc. Personal am mari rezerve, post-factum e drept, și față de un mult regretat proiect care ar fi păstrat intactă fosta Stradă Mare (actuala Mihai Viteazu), așa cum arăta ea în perioada interbelică, cu prăvăliile și casele cu un cat, două, pline, cum zice cronicarul, de ”mușchi” pe acoperișuri.
Fântâna asta arteziană este, în fond, oglinda noastră colectivă. Puțin din fiecare, suficient pentru toți. Apoi, dacă o fi să fie lac acolo, cum zice la proiect, apă să fie, că broaște destule!
