Probabil că nici Empireul nu o mai fi ceea ce a fost, o fi îmbătrânit ca însăși Timpul. Drumul fizic din și spre trece și printre furcile caudine ale unor săli ori spații libere în care oamenii se adună în numele unor idealuri, unor oarece principii. Transalarea presupune un risc, în crochiu volant dramatizarea scenică ar trebui să aibă un dozaj bine drămuit. Intensitatea zborului asupra unor cuiburi de cuci are însă avantajul survolului cu treceri mai mult sau mai puțin calme, dar repetate în timp. Reintrarea în solilocviu obligă stratificarea emoției, arhivarea cu valoare de testimonia, chiar dacă decelarea cade mai mereu sub în umba unui omniprezent dubito. Cu bănuiala că în cele din urmă totul este un imens exercițiu de admirație, din care oglinda refulează chipuri pe potriva privitorului, a sclupta himere rămâne încă una dintre cele mai complicate și faine meserii din lume.
Ușile se deschid. Imaginea tremură de mila lucșilor care o conțin. Ai îmbătrânit și tu, dihanie care-ți scăldai labele în apele Bistriței, iar cu creștetul dădeai de Empireul meu. Îți simt teama. Ești încă faimos, poate mai faimos ca oricând, dar nu mai ești tu. Toate chipurile care te-au avut plesnesc pe la colțuri. Mă uit în jur. Toți te aplaudă și mă doare că doar eu știu. Adevărul este că dintre toți doar noi știm. Forța, puterea pură la care visai, ți se scurge vizibil pe scenă. Pe stradă, în urma pașilor tăi stă un Anteu ridicat mereu de la sol, blestemând de data aceasta lipsa gravitației. Hlamida se decolorează precum fotografiile în sepia, dar încă fascinează în unghiul potrivit prin invocarea luminii care, ca și ploaia, fără nicio vină, cade întruna peste cei buni și peste cei răi. Faimosul rictus care mineralizase efervescența pelinului adunat cine știe de unde, e încă aroganță și semn de putere pentru cei care mâine te vor trăda. Cei care au făcut-o deja, urlă jurăminte de credință.
În zarea bulevardului lungit de un celebru anonim de la nord la sud ne-am agățat idealurile ca mărgelele pe ață. Am vrut să evadăm peste Bistrița, dar era să ne înecăm. Am vrut să respirăm alt aer prin parcuri, iar acum mirosim a ciori, a stăncuțe. Am visat să dăm bice pe autostrăzi și de trei decenii ne flagelăm cu tot atâtea înfrângeri cât o singură victorie.
Te privesc acum ca pe o ciudățenie. Nu mai știu cărei specii îi aparții. Mă îngrozește faptul că îți simt gândurile, aproape palpabil, ori asta nu mai este de mult un fel de har. Probabil că și tu mă simți tăcut și tenace, deși ai simțurile din ce în ce mai tocite. Dar când vei atinge pământul îl vei iubi pe Anteu, nu pe mine. Deși încă sunt cel mai bun dușman al tău.
Caron vâslește silențios spre zi. Propoziția asta ar putea fi un început de roman. Sau o carte în sine, dacă vreo editură mi-ar publica-o vreodată. Dar chiar și așa nu va reda decât o redudanță împotriva căreia, din fericire, încă luptăm amândoi. Dar este fericirea sumbră a unor mari înfrângători.
Total contrafactual mă întreb uneori cum ar fi arătat partea noastră de lume dacă Giustiani nu ar fi abandonat lupta pe zidurile cetății lui Constantin, în mai, anno Domine1453. Chiar dacă glonțul rețelelor sociale nu mai face acum diferența între eroi și lași, specialiștii citesc lejer și prin pixelul albastru. Uneori translarea se face instant de la ultimul Constantin la primul. Și invers.
Apropos, știi ce-i scria lui Iulian, zis apoi Apostatul, vărul Constant second prin anii treisuteși?
Prietene, îi zicea așa, în esență: ”Când vei ajunge să conduci lumea vei constata cât de mică putere ai de fapt!”.
Tu ai constat-o, fără îndoială.
