Ceea ce nu prea am auzit zilele acestea de la ierarhii ecleziaștici băcăuani ai Arhipiscopiei Romanului și Bacăului este un cuvânt, un substantiv extrem de simplu: iertare. Poate că între zidurile Episcopiei de la Roman, s-o fi auzit, dincolo, nu. ”Iertare pentru ce?”, întreabă un glas cu sau fără atribuții. Păi, pentru sminteală în primul rând.
În 2008, în campanie electorală, un preot și un ierarh îl pomovau pe Viorel Hrebenciuc într-o parohie de lângă Onești, iar modul în care preacinstitul Hrebenciuc își făcea cruce arăta clar relația dintre Politică și Biserică. Am scris zeci de articole despre această nefastă compilație. Oricum nici unul dintre actori nu este sincer: politicienii vor ”binecuvântare” pentru a da bine la norod, ierarhii vor bani pentru diverse proiecte, mici, de lemn sau faraonice. O păguboșenie care și-a arătat efectele precum una dintre cele zece plăgi ale Egiptului.
Ierarhii din BOR beneficiază de un cult al personalității aproape de zeificare. Nimeni și nimic nu-i poate contrazice, niciun preot, niciun monah, oricât ar fi de înduhovniciți. Există aici o realitate ”Omerta” care funcționează perfect. Mă rog, aproape perfect, din câte se vede. Clericii cu adevărat valoroși nu au nicio șansă în fața cohortei de adulatori care, lăcărmos, cântă cu patos: ”Stăpâne…”. Cultul personalității a ajuns la un așa nivel încât prin biserici, la pericope chiar, se citesc poezii de clasa a patra scrise de câte un ierarh care, din câte se poate auzi, nu a trecut de faza literară a pășunismului. Mai mult, ”creațiile” literar-lumești sunt pictate, și aici chiar se poate citi!, prin biserici ca slovă de cult!
În ce duh se fac toate acestea? Cui folosesc?
A cumpăra binele pe care intenționezi să-l faci sărmanilor cu prețul necinstei este ca și cum ai voi să intri în Rai cu un BMW cu kilometri dați înapoi. Raiul, spun Sfinții Părinți, nu se cumpără cu pomeni date ostentativ, nici nu poezii recitate și scrise prin lăcașe de cult.
Poate ultima reformă care ar trebui făcută în mod cinstit, de la sine — o reminiscență pierdută de pe vremea lui Cuza Vodă — este cea pe care BOR o are cu Statul și cetățenii. Modelul rusesc, legitimat pe pretenția de succesorat bizantin, este un anacronism statal. Micii sau marii închipuiți ”stăpâni”, feudalii ecleziaștici au șansa pe care o avem de fapt cu toții: o întoarcere la creștinismul de dreaptă credință pe care se pare că l-am pierdut și pentru care putem cuteza a spune: Iertare!
