e𝒹𝒾𝓉o𝓇𝒾𝒶𝓁 Sebi Șufariu
Cazul colegilor de la Gazeta Sporturilor a născut, cum era și firesc, o serie de polemici. Pe mine mă bucură în toată povestea asta faptul că s-a atins, fie și tangențial, problema mass-media în esență.
Acționariatul are interese comerciale, ziariștii vor să scrie despre ceva — în cazul ăsta despre industra jocurilor de noroc — și de aici conflictul. Unul tipic aș zice.
Am trecut printr-o experiență similată pe când eram director tot la o ”Gazetă”. De Bacău, nu a Sporturilor, și coordonam o echipă sustanțial mai mică. Dar aceasta nu este relevant pentru că o astfel de decizie se trăiește la fel chiar dacă este vorba de București, Bacău sau Mizil. Atunci, noi am plecat toți, până la șofer, fotograf, etc! Iar noul acționar căruia îi transalasem marca hebdomadarului nu a rămas, așa cum îl avertizasem, decât cu o bucată de carton pe care, eventual, putea să și-o înrămeze pe perete. Nu știu dacă a făcut-o.
Principala pierdere care se realizează atunci când îți pleacă un jurnalist bun, cu atât mai mult o echipă sudată, este a societății în ansamblu. Un jurnalist, cu atât mai mult o echipă, poate înființa un nou ziar, un nou post de radio sau tv, dar asta nu se face peste noapte, bătând din palme. Chiar și în condițiile în care să presupunem că echipa rămâne integral aceeași, condiție care aproape de fiecare dată nu se realizează, experiența demonstrează că, editorial, produsul nu va mai fi identic. Construirea unui stil, a unei politici editoriale, formarea unor jurnaliști tineri, necesită timp. Timp și, bineînțeles, bani. Ceea ce se trasmite, indescriptibila pasiune pentru cuvânt, nu se învață în nicio școală, în nici un curs de facultate. Formarea aceasta deloc scolastică, realizată prin eforturile greu de contabilizat a unui grup este, în fond, un câștig pe care orice democrație sănătoasă cred că și-l dorește. Iar dacă ar fi să vorbesc despre aceste eforturi, aș putea umple câteva pagini.
Statisticile arată că din anii crizei, 2008-2009, situația în presă s-a înrăutățit în mod constant. Organizațiile de breaslă, în lipsa unei legislații clare, au apărut și au început să se manifeste timid, dar seamănă mai mult a cluburi de bridge, decât a organisme vii, dinamice. Presa, în provincie de exemplu, a rămas la mâna baronilor locali care dau bani preferential, pe criterii partinice, situație dacă nu penală cu siguranță total imorală! (despre acest subiect vom vorbi în curând!). Toate aceste cauze, directe și indirecte, obiective și subiective, au dus la slăbirea rolului mass-media ori o presă slabă înseamnă un Stat slab. O presă adevărată ar fi scris de mult despre baronul de Vaslui, Buzatu, iar milioanele din portbagaj ar fi ajuns poate acolo unde le era locul. Dar poate că și presa aia scrie, dar obosește, este nemotivată din moment ce portbagajele curg, iar scrisul rămâne ca un semn al neputinței unui Stat eșuat.
Mărturisesc că mă nedumirește, vorbind strict de cazul GS, de faptul că a demisionat doar o singură persoană, chiar dacă pot înțelege și o astfel de situație. Însă sunt convins că atât pentru ei, cât și pentru imaginea breslei în general, șocul ar fi fost o demisie în masă, de proporții. Să fi înființat apoi, Gazeta Sporturilor Liberă, ceva de genul ăsta. Sunt sigur că s-ar fi găsit un portbagaj cinstit cu bani pentru aceasta, mai ales că reclama era asigurată. Dincolo de bucătăria internă a oricărei publicații, Statul, chiar și baronașii ăștia județeni care pretind că-l reprezintă, ar trebui să înțeleagă că presa, deși critică, nu le este un dușman. Chiar dacă se tem de ea și o detestă, mulți au constatat că atunci când puterea nu mai era de partea lor, nu mai era nimeni sau aproape nimeni să spună adevărul. În fond cea mai profundă definiție a democrației rămâne cea pe care a sintetizat-o Ion Rațiu în 1990: ”Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“
