Categoria hateri este din ce în ce mai amuzantă. Aș zice, lejer, că fiecare invitat la o emisiune își are fanii pe care-i merită, iar dacă ai cumva dubii despre personalitatea absconsă a unuia pe care-l pui în lumina reflectoarelor, ți-l dezvăluie el/ea, fanul, fana, care zghirăie la tine prin tastatură că, deh, ”copilul” teribil din platou e victima unui moderator/ziarist nemilos, crud, care ar trebui să-l mângâie pe căpuț și să-l firitisească duios cu ceva baclavale. Ori bonboane, din alea de care ducea nea Iancu pe când mergea în vizită la nepot, da’ i le păpa Bubico, copilul lui Garson şi al Gigichii.
Constat cu oarecare tristețe că haterii ăștia mai noi, parcă îs mai proști ca ăia vechi, de acu 10-20 de ani. Parcă ăia, dom’ le, te înjurau, așa mai cu stil. Ăștia nici nu așteaptă să spui ”bună seara” și să prezinți invitatul/ invitații, că și sar și te fac, degrabă, cu ou și oțet. Nimic nu le convine! Nici cum le prezinți gogoloiul care vine să lumineze poporul, nici cum întrebi, nici că nu-i lași să bată câmpii (pe banii tăi, evident!), cât vor, despre ce vor, cum vor!
Pretențiile noi și vechi de mameluci isterici îmi amintesc de un episod, tot dintr-o emisiune, petrecut, cred, acum vreo 15 ani. Doi invitați — nu dau nume, nu-i relevant aici, deși erau ei pe cai mari, iar unul dintre ei este azi pe un cal și mai mare, un Bucifal roșu tăciune —, vin ei cu temele făcute și șireturile încălcite, să povestească despre ceva fericire la pachet pe care o aduceau odată cu ilustra lor prezență. Convins că au multe de spus, tocmai spre a nu le răpi din timpul prețios, am făcut o scurtă prezentare, apoi le-am spus sec: ”Aveți 45 de minute să ne convingeți!”. Bineînțeles că au înghițit în sec și au vorbit ca peștii, de li se vedea neuronul cum semnalizează a panică!
Haterul nou e plin de spume și pentru că internetul i-a conferit o versatilitate mult mai mare decât celui vechi care era cumva reținut, limitat de propria-i voce și, eventual, de un număr de telefon pentru a îndrăzni să se stropșească live, la moderatori.
Ăsta e modelul privitorului/ascultătorului pășunist de la noi, cerberul abisului, scuipătorul de semințe din stație, fan de o cumătrie, nu de un principiu sau de vreun ideal, degrabă mustrătorul, poftitorul la a-și impune mușterii în casa altuia, fără să dea bună seara, fără să urmăreasă un fir logic, ci doar să bifeze apelpisirea a cine știe cărui levantinism.
Ăștia nu mai sunt ”clienții” noștri, ci proștii noștri. Imaginea în oglindă a invitatului, a politicianului, puterea lui de a cataliza emoții, de a-și recruta fani și a momi păreriști care, chipurile, îi conferă și confirmă siguranța vocalizelor.
Ca să fie clar, nu e vorba doar de emisiunea de aseară, unde am mai blocat vreo doi-trei scuipători de semințe. Evident, cu conturi false, că și asta e o caracteristică a evoluției sociale. Este o atitudine, cum spuneam, mai veche, altoită cu ingredientele internetului, fascinantă ca un ciucure de bască căruia îți tot vine să-i dai câte un bobârnac, numai să vezi cum îi tremură presupusul.
Rămâne să aflăm dacă inteligența asta artificială de care se tot vorbește este chiar într-atât de deșteaptă încât să imite și prostul în toată splendoarea lui.
