Paradoxal, da, și Cristos a Înviat! Acest aparent de netrecut casus belli este de fapt o ambiție de măgari. Luate la rând, niciuna dintre cele patru — inclusiv celebrul filioque — care par să despartă două religii surori, nu sunt decât niște rămășițe ale unor orgolii care au transformat mesajul cristic, profund uman, într-o competiție a spadelor, a ”adevărurilor” irefutabile, într-un caragioslâc demn de al oricarui cerc a lui Dante.
Dacă toți am fost turiști în infern, cum zicea Cioran, mai contează, odat’ ce a avut loc Învierea, odat’ ce ”Cu moartea pe moarte am călcat!”, conceptul de purgatoriu, orice concept pe care mintea omenească l-a putut inventa?
Ca doi nebuni, ortodoxia și catolicismul, în formele lor dogmatice, se aseamănă celor care uitând de la ce a pornit conflictul între două babe într-un tramvai, se ceartă încă șapte stații, oricum mult după ce protagoniștii au coborât să-și bea ambrozia. Ori poate otrava.
Mai știu oare dintre cei ce comentează cu patimă cine a fost unul ca Celularie? Mai pomenesc ei contextul? Or fi auzit oare de un cardinal pe nume Humbert de Silva? Mai reține oare istoria populară că excomunicarea se făcuse după moartea papei Leon al IX-lea? În general, mai putem noi recompune cu mintea atmosfera de veac în care Constantinnopolul era încă cel mai mare oraș, cel mai bogat, cea mai râvnită metropolă a lumii? Mai putem încă răzbate (iată un termen slav, să nu uităm că am vorbit cu Dumnezeu până târziu în slavonă!) cu mintea până a înțelege toată broderia complicată a perioadei?
Și în fond ce ne desparte?
Principal, spun cei mulți, acest aduggio, ”Și de la Tatăl” —Filoque —adică Duhul Sfânt, parte din Treime, vine și de la Fiu.
Stau pe marginea altui veac și asemeni vechilor evrei, îmi amintesc: ” La malul Babilonului am plâns/în sălciile unde cândva ne așternusem harpele”, aidoma unui alt Toma, precum Arghezi, aș vrea să ” te pipăi, să strig: Este!”
Iar de o mie de ani, Filioque…
Treceți odată Babilonul, prea cucernicilor, că noi oricum murim până la a mai fi citit odată textul din 1965 care a vrut să dea uitării excomunicarea reciprocă a nefericiților Celularie, Leon, via Humbert de Silva!
Toate teologumenele din lume nu mă pot convinge că, așa cum a zis Iisus, ”Împărăția lui Dumnezeu este în inima lui”,se află pe vreun alt continent, în vreo altă ecuație.
Nimic nu mă mângâie mai mult decât Scrisoarea lui Pavel. Pavel, cel din tribul Beniaminilor, cei care au dat primul rege al Israelului, ”Saule, Saule, de ce mă prigonești”, bătăușul, crudul de Saul, care a sfârșit a avea o incredibilă influență, deși nu nu l-a văzut pe Iisus în viață, în apologetica creștină.
”Dragostea nu cade niciodată. Cât despre prooroci — se vor desființa; darul limbilor va înceta, știința se va sfârși”. Așa a zis acest fost, foarte zelos, prigonitor. Și a mai zis ceva: ”Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar cea mai mare dintre ele este dragostea”.
Acum, să fim serioși, cine poate avea dragostea aia?
