Ca mai întotdeauna când este vorba de o persoană publică, emoția prevalează asupra rațiunii. Până la un punct este și firesc. Simona Halep este persoană îndrăgită, o româncă care a excitat de multe ori coarda patriotului naționale din noi, o mică zeiță. Cu toate acestea, greu de înțeles valul de mesaje de susținere venit inclusiv din partea oficialităților—ministrul Novak mai că băga un ceardaș pe post de suport moral— ,personalități publice, sponsori, etc.
Înțeleg solidaritatea în cazul, Doamne ferește!, a unui accident, a unei întâmplări nefericite asupra căreia să nu poți avea niciun fel de control. Repet, niciun fel! Dincolo de orice speculații, că o fi complicitate, că medicul a făcut sau nu a făcut, mai important este că din acest moment, ținând cont de precedentele cazuri—cel mai relevant fiind cel al Mariei Șarapova depistată pozitiv în urmă cu șase ani—Halep poate spera la cel mult o reducere a pedepsei care este, pe hârtie, în acest moment de patru ani suspendare. Ar fi fost, deci, mai rezonabil ca pe partea oficială cel puțin, prudența să fie linia.
Vorbind de circumstanțierea emoțională a momentului, trebuie să mărturisesc că și eu am căzut în plasa lui în urmă cu ani buni, mai exact acum 22, când s-a petrecut un alt episod halucinant în lumea sportului. Aruncătoarea de ciocan, Mihaela Melinte, care în 2000 era campioana en-titre și deținătoarea de la acea vreme a recordului mondial la aruncarea ciocanului, a fost efectiv scoasă de pe teren chiar în momentul în care se pregătea să intre în competiția olimpică, pe ditamai arena de la Sydney! La puțin timp, Melinte vine la o emisiune, alături de antrenorul Teodor Agache, și începe să-mi plângă în studio, în direct. Evident că m-a mișcat. ”Uitați lacrimile adevărate ale unei campioane mondiale adevărate”, cam pe aici a fost discursul meu din vara lui 2000. Mai rețin că l-am luat tare chiar și pe Ion Țiriac, președinte pe vremea aceea al Comitetului Olimpic Român, care avusese o poziție radicală în privința lui Melinte—excludere din lotul olimpic, ceea ce s-a și întâmplat ulterior la momentul JO de la Atena, patru ani mai târziu. Mustăciosul miliardar (venise să inaugureze ceva la Onești, nu mai rețin ce anume) m-a privit foarte siderat, dar a spus că nu cedează, ”nu ne jucăm cu astfel de chestiuni”, ceva în acest sens. Cu siguranță că acum aș fi mult mai reținut, deși maniera cum au procedat cu Melinte—scoaterea de pe pistă în văzul a zeci de mii de spectatori—mi se pare și acum de o cruzime intenționată.
De-a lungul timpului au fost mai mulți sportivi depistați pozitiv: gimnasta Andreea Răducan—o poveste cu adevărat tristă, dar de aceea spun că odată ce ai intrat în malaxorul Agenției Internaționale de Integritate, a tuturor forurilor de apel conexe, șansele să ieși ca la Nufărul sunt extrem, extrem de mici—, fotbalistul Adrian Mutu, pugilistul Lucian Bute, halterofila Roxana Cocoș, aceștia fiind printre cei mai cunoscuți.
Dopaj a existat și va exista întotdeauna. Ca în povestea cu hoții și sistemele de protecție—primii vor căuta mereu să-și diversifice metodele de penetrare a unui sistem, cei din urmă vor face totul pentru a-și sofistica securitatea—competiția va continua mereu și în afara arenelor de sport. Este greu, cumplit chiar, să te menții nr.1 într-un sport de performanță, la asemenea nivel. Organismul nu poate îndura acest efort la infinit. Tentația e mare, circumstanțele diverse, de la caz la caz. Rămâne acum să stabilim, din moment ce urâm cu adevărat plagiatul, de exemplu, dacă dopajul nu e tot un fel de plagiat, adică un furt, sau dacă —pentru că o fac și alții—scopul scuză mijloacele.
