Interviu cu OCTAV BJOZA, președintele ASOCIAȚIEI FOȘTILOR DEȚINUȚI POLITICI DIN ROMÂNIA
Octav BjozaS-a născut la 11 august 1938, în municipiul Iaşi, fiul lui Ioan şi al Georgetei, de naţionalitate română şi religie ortodoxă. Din anii 1941-42 se stabileşte cu familia în zona Braşov, tatăl fiind CFR-ist.
Este absolvent al Colegiului Naţional „Andrei Şaguna” din Braşov (1956). Între anii 1957-58 îl găsim student al Facultăţii de Geografie-Geologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
La finele anului I, după ultimul examen, pe 25 iunie 1958, a fost exmatriculat şi arestat de Securitatea din Iaşi. Între anii 1956-1958 a făcut parte împreună cu alţi 14 elevi, studenţi şi muncitori din organizaţia anticomunistă „Garda Tineretului Român” din Braşov, care avea drept scop „înlăturarea regimului democrat popular din ţara noastră pe calea violenţei”.
La Iaşi este anchetat de căpitanul David Isidor si de către locotenentul major Gaşparovici Eugen, apoi foarte scurt la Securitatea URANUS din Bucureşti de către cpt. Gheorghe Enoiu şi în final la Securitatea din Braşov de către locotenentul major Traian Urzică şi maiorul Stelian Alexandrescu.
A fost judecat de către Tribunalul Militar Braşov la data de 10 octombrie 1958 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, prin sentinţa nr. 672/10.10.1958 pentru delictul crimă de uneltire împotriva ordinii sociale. Preşedintele completului de judecată a fost faimosul maior de justiţie Dragoş Cojocaru, cel care a trimis la moarte loturile de luptători anticomunişti ale maiorului Nicolae Dabija, Ion Gavrilă Ogoranu şi altele.
Pedepsele fiind exagerat de mari, în comparaţie cu faptele comise, la 09 februarie 1962, prin decizia nr. 34 a Tribunalului Suprem al Republicii Populare Române (RPR) – Colegiul Militar, admite recursul declarat de Procurorul General al RPR, casează sentinţa de mai sus şi îl condamnă la 4 ani temniţă grea. A trecut prin închisorile: Codlea, Gherla, Galaţi, Brăila, Văcăreşti şi Jilava, prin lagărele de muncă din Balta Brăilei de la Strâmba, Stoieneşti şi Salcia, precum şi cele din Delta Dunării ca Bacul „4” şi Periprava – Secţia Grindu de unde a fost eliberat la 23 iunie 1962.
În prezent, Octav Bjoza, spre cel de-al 84-lea an de viață, se reface după o boală contactată anul trecut.

Sebi Șufariu: Bună ziua, ați trecut prin 14 închisori, care ar fi caracteristica comună a detenției din anii ‘ 50 – ‘60?
Octav Bjoza:… Închisori, arest și lagăre de muncă. Securitatea Iași, Securitatea iași, Uranus București, Securitate Brașov. Închisori: Codlea, Gherla, Galați, Brăila, Văcărești și Fortul 13 de la Jilava, iar lagăre, cel de la Balta Brăilei, cel de la Strâmba, Stoienești, Saivane, temutul lagăr de la Salcia, apoi în Delta Dunării, la Periprava- Centru, Periprava secția Grindu, și pe bacuri plutitoare la recoltat stuf.
– Iată că în condițiile în care mare parte dintre foștii dumneavoastră torționari nu mai sunt, dumneavoastră la peste 82 de ani încă ne puteți vorbi despre ceea ce a fost! Vă doresc multă sănătate…
– Da’, eu sunt fără vârstă…(râde)
– Da, așa pare! Iată că avem un martor, din păcate unul dintre puținii rămași în viață dintre cei care au trecut prin pușcăriile comuniste în ceea ce istoricii au numit obsedantul deceniu, deceniul horror, i-aș spune eu, asta așa pentru generațiile mai tinere, pentru a înțelege, pentru că noi nu avem încă conștiința sau reflexul acestei pagini de istorie…
– Ce s-a întâmplat în România anilor ‘49- ‘62, chiar ‘48, pentru că de ce să nu ne ducem chiar imediat după terminarea războiului, când Siguranța Statului a fost deja îmbâcsită de oameni școliți la Moscova în perioada anilor ‘30 și ei au intrat în Siguranța Statului pentru ca atunci când va veni momentul să cunoască și să acționeze din interior.
– Celebrul Corp al Detectivilor care a fost împănat cu fel și fel de elemente…
– Da, concret în vara lui ‘48 ia ființă Securitatea Poporului și atunci a început teroarea sistematică, oamenii… dacă deranjai erai scos din casă în miez de noapte, fără nicio problemă, dus în pădure, îți săpai groapa, erai împușcat, fără să dea nimeni nicio socoteală!
– Când v-au arestat și de ce v-au arestat? Ce vârstă aveați?
– 19 ani și 10 luni! Terminasem anul întâi la Alexandru Ioan Cuza, în Iași, la Geografie-Geologie. Geologie cu geneza Pământului, nu inginerească cu exploatări petroliere, minere…
– Aș îndrăzni, totuși, să vă întreb de motiv, deși bănuiesc că era unul formal…erați un bandit?
– Am avut o organizație anticomunistă formată din elevi, apoi au devenit studenți, am avut tot ce trebuie, Statut, Plan de Luptă, trebuia să luăm legătura cu partizanii din munții Făgăraș, și când am luat noi hotărârea asta nu avem noi de unde să știm că ei fuseseră arestați prin trădare…
– Da, domnule Octav Bjoza, trădarea – boala veche a românului, aproape clasic aș spune…
– Da, pentru că în anii aceia, ‘50, nici măcar unul din 10 ofițeri de Securitate nu erau bine școliți, majoritatea, și ăsta e un cuvânt elegant, dar potrivit, erau, domnule, niște imbecili! Dar unul din zece mai știa să-i pună la treabă, deci nu am fost prinși datorită măiestriei lor, ci prin trădare!
– Așa s-a întâmplat în majoritatea cazurile din câte am studiat!
– Eu în majoritatea conferințelor susținute în afara țării am căutat să scuz cumva acest aspect…
– Puteți să precizați de ce?
– În sensul că… asta este soarta popoarelor care se află nu doar la răscruce de vânturi, dar mai ales de imperii…ba vin hunii, ba vin tătarii, ba vin turcii, ba vin rușii…s-a găsit mereu câte cineva să vină peste noi…
– Cât de important este acum, făcând un arc peste timp, ceea ce se întâmplă cu echipa, mă rog fosta echipă de la Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului din România, domnii Gheorghe Petrov, Marius Oprea, Paul Scrobotă și ceilalți, care au reușit să activeze sub o altă formă, adică să-și continuie activitatea, efortul de a scoate din pământ dovezi ale crimelor comuniste?
– Este foarte important, pentru că doar așa vom putea să ne cunoaștem cu adevărat istoria. Și Istoria nu făcută de alți, ci făurită de noi, unii dintre noi, asta e, mai trăim… știți, noi purtăm pe umeri niște grade nevăzute de restul lumii, ca să nu zic resturile lumii…noi ni le respectăm, ne știm între noi…e trist că mareșalii și generalii noștri ne-au părăsit…cred că degetele de la mâini îmi sunt suficiente ca să-i număr pe cei care mai trăiesc și au făcut cel puțin 10 ani de temniță…numărul nostru a coborât mult, mult, la nivel de țară…e trist, uite, că veni vorba… Bucureștiul este singura capitală europeană care nu are încă un Muzeu al Crimelor Comunismului , are și Tirana, au Chișinăul, Riga și Talinul…
– Noi nu am avut nici legea lustrației, stimate domnule președinte, a avut până și Albania, așa cum a avut-o…
– Mă zgândăriți…
– Păi vă zgândăresc pentru că vreau să aflu care este opinia unui fost…
– Am fost niște naivi, domnule. Inclusiv președintele nostru (al AFDPR n.r.) care a fost aproape 18 ani, președintele Ticu Dumitrescu, inclusiv el… am crezut într-o lege a desconsiprării foștilor ofițeri de Securitate care au făcut poliție politică, a informatorilor acestora, și într-o lege a lustrației. Dacă această lege s-ar fi votat, jumate din Parlament ar fi trebuit lustrat..
– Adică întrebi lupul dacă vrea cumva să fie paznic la oi!
– Nu era posibil să fie votată. Ultima noastră tentativă a avut loc în ‘97 și atunci s-au opus doi foști tovarăși, deveniți domni după decembrie 1989, unul nu mai este, Dan Marțian, mai este unul, Valeriu Dorneanu (în prezent președinte al Curtii Constuționale a Românei n.r.)
– A, mda! Domnul cel cu multe pensii. Printre altele. Ridică vreun milliard pe lună. Apropos, că tot veni vorba, dumneavoastră ce pensie aveți?
– Pensia mea de inginer, până acu recent, îmi mai trebuiau 15 lei să am două mii.
– Față de domnul Dorneanu nu e mare diferență…
– Domnule, eu acum iau și salariu ca secretar de stat, (între timp a fost dat afară de la Secretariatul pentru probelemele deținuților și revoluționarilor de guvernul liberal, deși, culmea fusese angajat de guvernul social- democrat, moștenitor al fostului PCR) dar dau cam jumătate din el pentru că mă gândesc și la cei care iau 700 de lei pe lună, și nu-s puțini, și nu pot nici să înghit mâncarea. Când am luat primul salariu, mergeam și vorbeam singur pe stradă…pentru mine era și e de necrezut…
– Totuși foștii torționari au trăit bine mersi cu pensii substanțiale!

– Cel pe care l-am avut eu vreo doi ani, era mai mare peste toate lagărele, îl chema Ioan Ficior, mai mare peste toate lagărele din Delta Dunării, la Periprava… (decedat în septembrie 2018 în închisoare după ce a fost condamnat la 20 de ani temniță pentru genocid în urma sesizării IICCR), deci eu în zona aceea am fost cam în anii ‘60-‘62, poate și pentru că nu le plăceau liderii de opinie, de grup, cei care influențau oamenii…
– V-ați întâlnit vreodată cu vreunul dintre foștii comandanți de lagăre sau dintre torționarii dumneavoastră?
– O, parcă ori Dumenezeu, ori dracu special mi-i scotea în cale…unul dintre ei locuia lângă filiala din Brașov ( a AFDPR, n.r.), din Piața Sfatului, unul dintre marii criminali ai României, șeful Serviciului Anchete din anii ‘55- ‘60, Stelian Alexandrescu, maiorul Stelian Alexandrescu, a locuit în Brașov în Piața Enescu…după 90, la etajul doi, în apartamentul său a luat ființă Caritasul (joc piramidal de așa zisă întrajutorare care propunând rambursarea de pâna la opt ori a sumei depuse a dus la sapă de lemn sute de mii de români, îmbogățind în schimb o elită cosubstanțială, n.r.).
– Excepțional! Nimic nu-i întâmplător!
– Da, nimic…dar, vedeți, niciodată nu a apărut lista celor care au beneficiat …canaliile …așa îi alint eu!
– Și ce reacție a avut domnul respectiv, domnii respectivi, pe care i-ați întîlnit?
– Eu l-am cunoscut pe Stelian Alexandrescu, dar el pe mine nu, prin mâna lui au trecut sute, mii..
– Corect, cine erați dumneavoastră? Un număr, erați doar un număr, nu?
– Da, bineînțeles! Dar am mai întâlnit accidental…Ioan Robaciu, Nicolae Vărăscu, Traian Urzică… dintre ei, poate ăsta mai trăiește, ăsta nu a vrut să dea niciodată un interviu, cu lanț la ușă, nevastă-sa doar scotea capul pe ușă: Plecați de aci, soțul meu și-a făcut datoria, față de patrie, n-are timp de pierdut cu voi!

– Câteva cuvinte despre Valeriu Gafencu, pentru că ne aflăm aici în cimitirul de la Târgu Ocna din județul Bacău, cel care a fost supranumit de Nicolae Steinhardt, Sfântul Închisorilor. Născut pe 24 ianuarie 1921, la Sîngerei, actuala Republica Moldova, a decedat pe 18 februarie 1952, la Târgu Ocna, Bacău. L-ați întâlnit, auziseți de el?
– Să vă spun ceva: noi ne-am cunoscut în temniță fără a ne fi întâlnit vreodată.

– Vă rog să-mi spuneți, probabil că ați meditat la această temă, de ce a meritat oare poporul experimente ca cel de la Pitești? Experiment considerat chiar de Alexandru Soljenițen că întrece în duritate ceea ce s-a întâmplat în Gulagul sovietic?
– A recunoscut într-adevăr Soljenițin, un mare dezident rus, care a și scris…Putem face supoziiții, doar Dumnezeu știe ce rol a avut! Sau nu cumva dacă uneori slugile nu doresc și chiar reușesc să-și întreacă în duritate stăpânii pentru a-și dovedi atașamentul la cauză…Mă rog, din punctul lor de vedere, o cauză…Uite, eram copil, se făcuse o gară ferată în Feldioara, dom’ le când o început să curgă rușii, era septembrie-octombrie ‘44…ce am remarcat eu, copil fiind, toate figurile erau asiatice…ca acum la Donețk, au băgat românii bucovineni în față…când am ajuns de am scos nemții din Tatra mică au zis: gata, mai departe mergem noi!
– Știți că fostul ofițer Radu Mărculescu în volumul memorialistic ”Pătimiri și iluminări din perioada sovietică” povestește la un moment dat că, după ce au fost făcuți prizonieri la Cotul Donului, ostașii români au ajuns într-o zonă din Asia Centrală unde au dat peste un spațiu de cazare și antrenament imens, populat cu colibe unde stătuseră și se pregătiseră cei care aveau să rupă frontal german-român la Stalingrad în iarna ‘42- ‘43.
– Noi am scris peste 2000 de pagini de memorialistică… aceste volume au valoare de document, și cine le citește nu poate decât ajunge la aceeași concluzie: toate au avut aceeleași metode de înfometare, tortură, crimă…
– Apropo de documente, aici, la Târgu Ocna se scrie, prin efortul echipei arheologului Gheorghe Petrov, a istoricului Marius Oprea, și a celorlați truditori la paginile încă nescrise ale Istoriei noastre, se scrie o altfel de istorie…
– Eu am fost arestat la șase ani după moartea lui Valeriu Gafencu și, cu toate astea, l-am cunoscut, fără să-l văd, pentru că noi ne povesteam: de unde vii, cu cine ai stat..uite, mai trăiește unul în Slatina care a stat aici și care a făcut aproape 14 ani, unu Mihai Giuran, unul care a dat, recent, toată agoniseala lui de o viață, 21 000 lei, ca să se cumpere două incubatoare că nu aveau la Maternitatea din Slatina…un bătrân, un oarecare din Slatina…Aici (la Târgu Ocna n.r.) a fost unul dintre spațiile suferinței și ale demnității românești. Acum…domnule, România se cufundă într-o criză morală fără precedent…așa îmi spunea unul în temniță: bă!, fără morală, atât acasă la tine în familie, cât și în țară, nimic nu se va realiza niciodată!
– Aceasta este ceea ce vreți dumneavoastră să trasmiteți, să lăsați ca un motto, ca un crez de viață?
– Categoric, da! În primul rând ținuta morală. Demnitatea! În temniță la Gherla, un profesor universitar de la Cluj, aflase că eu am făcut un an Astronomie la Iași…și oblonul de lemn, dincolo de gratii, erau obloane de lemn să nu intre nici lumină, nici aer, dar era depărtat 30 de centimetri partea de sus, și se întunecase și se uita, zice: băi, tu știi ce constelație e aia? Zic: nu știu, dacă aș fi în curte poate mi-aș da seama. El zice: tu ai acolo o stea! Mă uit: domnule profesor, văd sute de stele de unde să știu care e a mea? Și râdeam apoi cu colegii mai tineri… apoi mi s-a întâmplat o dată în patru ani de temniță când un deținut se uită în ochii mei, îmi ia mâinile în mâinile lui și îmi spune ceva ce n-am uitat tot restul vieții: știi ce-mi spune? Steaua ta, băiatule, tu vei suferi toată viața, dar să nu uiți un lucru: se poate suferi în demnitate!

Your Content Goes Here