Sebi Șufariu
Acum 113 ani, în luna octombrie 1908, un comunicat oficial anunţa, sec, că prim-ministrul Guvernului României, Dimitrie A. Sturza, s-a internat într-un sanatoriu de boli nervoase din străinătate. Momentul internării a fost consemnat de scrierile anedoctice ale vremii astfel:
La Viena, psihiatrul care l-a consultat pe Sturdza i-a întrebat pe însoţitorii suferindului:
„Ce profesie are domnul acesta?”
La răspunsul acestora că pacientul este prim-ministrul României, replica medicului a fost următoarea:
„Ferice de țara condusă de un nebun!”
Din cauza alienației sale mentale, Sturza făcea ca PNL să piardă teren atât în fața rivalilor din interior, cât și din exterior. Starea sa îl îngrijora deja de ceva timp până și pe suveranul României, Carol I.
„A lucra cu Ionel Brătianu – îi va mărturisi Regele Carol I viitoarei Regine Maria – e pentru mine odihnă, pe când vechiul meu prieten Sturdza e atât de îndărătnic, încât ne obosim unul pe altul”.
Semne mai timpurii ale bolii apăruseră, conform celor relatate în presa vremii, pe fondul unor mari tensiuni politice. Sturdza deținea atât funcția de prim-ministru, cât și pe cea de președinte de partid, iar în această dublă calitate, fiind deținător se pare și al unui fond genetic supus debilității, a clacat. La momentul respectiv în PNL exista o grupare rivală care dorea puterea, Eugeniu Carada, cel care a înființat Banca Națională a României, fiind cel mai mare contestatar al lui Sturza. Într-un articol din „Poporanismul” se relata că Sturza ajunsese să plângă în şedinţele Consiliului de Miniştri. Mai mult, avea să relateze în stilul său cinic, Constantin Argetoianu, premierul umbla în patru labe pe sub masă, lătrând la miniştri. Premierul îşi pierduse minţile, din cauza stresului, ajunsese să se bage sub masă în şedinţe şi să îi ciupească pe membrii Cabinetului de picioare și să strige: ”Să iasă domnul Carada de sub masă!”
Pe 27 decembrie, Suveranul primește scrisoarea lui D.A. Sturdza prin care acesta își anunţă demisia din funcţia de prim-ministru invocând motive de sănătate. În aceeași zi, fruntașii liberali Spiru Haret (premier interimar pe perioada absenţei lui Sturdza), Eugeniu Carada, P.S. Aurelian, Emil Costinescu și Mihail Pherekyde decid soarta conducerii PNL. Mihail Pherekyde a fost prima opțiune. Acesta refuză însă și-l propune pe Ionel Brătianu. Așa i se spunea lui Ion I. C. Brătianu pentru a-l deosebit de tatăl său, Ion C. Brătianu, fost la rândul său, lider al PNL.
Precizez aceasta pentru liberalii care confundă încă Coaliția de la Mazar Pașa cu o manea. Cu vreo sinecură Eximbank. Sau cu-un alt giugiuc.
„Alegerea lui Ionel Brătianu în fruntea Partidului Naţional-Liberal n-a reprezentat doar o simplă înlocuire a unui președinte cu un altul. Ea a reprezentat, în ultimă instanţă, o victorie a tinerei generaţii de liberali, în fruntea acesteia aflându-se Ionel Brătianu, care milita pentru o readaptare a doctrinei liberale la cerinţele vremii și ale societăţii românești” (Șerban Rădulescu-Zoner- istoric, fost deținut politic, deputat PNL).
Începând din acel moment, Ionel Brătianu avea să domine politica românească în mod autoritar până la moartea sa care s-a produs la scurt timp după cea a regelui Ferdinand I, în data de 24 noiembrie 1927. Despre maniera sa de a conduce România, istoricul Nicolae Iorga avea să spună:
”Asistăm la biruința dinastiei de Argeș asupra celei de Sigmaringen”.
Indiscutabil însă Brătienii au avut o contribuție extreme de important la dezvoltarea României, mai ales prin ceea ce numim astăzi din punct de vedere economic, dar și cultural ”perioada interbelică”- o epocă considerată, de cele mai multe ori în mod justificat, un reper în evoluția statului modern.
.
Cât despre moștenitorul lui Dimitrie Sturza, colonelul Alexandru D. Sturza a fost autorul unei dezertări răsunătoare în timpul Primului Război Mondial, când a trecut liniile inamice în încercarea, eșuată, de a determina o schimbare a cursului războiului în favoarea Puterilor Centrale.
