Gesturile Anei Maria Brânză-Popescu, medaliata cu argint de la Tokio, indică o acumulare masivă de ură și frustrare față de reprezentanții clasei politice, indiferent că este vorba de politicieni cu vechi state de plată sau ”juniori” ca acest Novak, ministru de jumătate de an. Bun, e și firesc până la un punct. În sport, ca și în alte domenii esențiale ale sănătății fizice și mentale din România, nu există un plan, un proiect de țară, nu s-a investit decât la cote de avarie, iar vinovații sunt cei care au condus din diverse partide politice și care, în antiteză, ne oferă japca pensiilor speciale, a sporurilor nesimțite, a privilegiilor de tot felul. Aș reaminti aici doar salariile mici ale antrenorilor, mărite cu ceva datorită intervenției unei mari atlete, o numim aici pe Doina Melinte, actual vicepresedinte al AgentieiNationale Antidoping, cauză a multor ”defectări” ale antrenorilor peste hotare, situație despre care a pomenit, în conferință, vicecampioana olimpică.
Cu toată partea de neîndreptățită mânie pe care o pot resorbi și în care mă regăsesc vizavi de cele enumerate, totuși, ceva din gesturile proaspetei vicecampioane la spadă nu mi-a plăcut. Spun gesturi pentru că și discursul de recepție a fost tot un gest, de fapt continuarea celui prin care a refuzat să strângă mâna întinsă a ministrului Novak. Disconfortul pe care mi l-a lăsat sportiva ține pe de o parte de ceea ce cred că trebuie să rămână a fi propriu unui mare sportiv: o prezență publică de înaltă ținută, o rezervă asumată în ceea ce înseamnă declarații cu potential de can-can, fair-play public în egală măsură cu cel din sala de competiție. Pe de altă parte e legat de analiza strictă a afirmațiilor în antiteza celor care, aparent, au declanșat comportamentul histrionic la sosirea în țară. De ce histrionic? Tot ce a zis spadasina a însemnat un duel populist care mergea uns într-o campanie politică, dar nu avea nicio legătură cu momentul. Nu-l poți face vinovat pe Novak de toate relele sistemului, mai ales că ceea ce a zis el a fost interpretat și răstălmăcit în fel și chip de ”cockteilurile” Molotov aruncate parcă special în spațiul public. Udemeristul nu a spus decât că orice sumă ar fi dat era imposibil să mai schimbe ceva din starea de fapt. Cel puțin asta am înțeles eu. Da și eu sunt convins, că de exemplu, dacă acum șase luni se dădea triplu, cvadruplu, de zece ori mai mult, echipa olimpică de fotbal nu făcea altă brânză la JO! Pentru că o investiție în sport, ca și în orice alt domeniu, dacă nu e făcută la timp, este inutilă. Când ar fi fost ”timpul”? Acum 20 de ani? Acum 30? Nu știu exact, dar în orice caz nu în ultimele șase luni sau în ultimul an, adică pe ultima sută de metri.
Ceva din tonul și atitudinea Anei-Maria Brânză mi-a amintit de fotbaliștii sau antrenorii de fotbal, din ăia răzgâiați, care certau pe toată lumea în conferințele de presă, inclusiv pe jurnaliști, șumudici-one-man-show. Desigur, nici un astfel de show nu va duce la construirea unei săli pentru scrimă peste noapte. Este posibil însă ca vreun partid de ”nișă” să-i ofere într-un viitor nu prea îndepărtat vreo funcție de decizie în sport și abia atunci vom vedea câte parale face prestația de acum.
Și uite așa dacă Novak îmi era un ministru cel mult indiferent, mi-a apărut a fi simpatic, iar Ana Maria din potențialul de simpatie pe care-l nutream, firesc, ca pentru orice sportiv care-mi reprezintă țara într-o competiție majoră, păstrează doar tricoul pe care scrie România cu rezultatul ei foarte bun. Unul pentru care poate că a contat și bugetul-al treilea în ierarhie acordat Federației de Scrimă- unul pentru ceea ce este, totuși, un sport de nișă.
Eduard Novak nu este ceea ce s-ar numi politician de carieră sau este și așa ceva, dar mai are în palmares și activitatea sportivă. E chiar campion paralimpic la ciclism, iar aceasta înseamnă ceva mai mult decât lamentația unui părerist. Gestul lui de a aștepta o campioană cu un buchet de flori este tot de campion. Al fair-play-ului.
