Imaginea cu Ludovic Orban lăsat singur pe un rând de scaune la alegerile interne de la Cluj, este imaginea însăși a nerecunoștinței. Ea funcționează atât în politică, cât și societate în general. Mai toți care îi datorează cariera lui Orban, l-au părăsit fără scrupule înfingându-i cuțitul în spate, vezi cazul Mircea Fechet de la PNL Bacău click aici, după ce cu doar puțin timp în urmă se uitau cu ochi de mielușei la stăpân, doar – doar l-or convinge că merită să prindă ciolanul. Dezamăgitoare și prestația domnului Emil Boc care, deși ar fi trebuit să fie de două ori gazdă, atât ca primar, cât și ca organizator al evenimentului, a ținut parcă să arate că Ardealul îi fruncea și la capitolul neospitalitate, nu doar la străzi smart. Rival-rival, dar parcă tot îl pui la masa ta pe cel care-ți trece pragul. Ok, va spune cineva, e treaba lor, și, da, așa este până la un punct. Există însă în atitudinea aceasta un arhietip care nu e deloc nou. Și care cu siguranță nici măcar nu e autohton. Numai că la noi, parcă e de un cinism aparte. Mai mult, atitudinea aceasta ne indică cam ce au unii în gușă. Oare dacă se poartă așa cu ăia care i-au ajutat, cum oare se vor purta cu cei mulți, cărora nu le sunt obligați cu nimic? Probabil că Dante ar fi trebuit să mai adauge la partea infernală din Divina Comedie câteva cercuri dacă ar fi studiat genius loci autohton.
Organizatorii a’ la Cluj nu s-au gândit însă că în felul acesta îl victimizează pe Orban, îi oferă postura nedreptățitului, cartea pe care au jucat-o cei din aripa Câțu. Apropos de Alighieri, în viziunea lui cei mai trădători dintre trădători sunt cei ce i-au vândut pe făcătorii de bine. Iudele stau paralizate în imensitatea de gheață și își ronțăie țestele unii altora pe vecie. Spor la treabă, măcar așa mai aflăm și noi câte parale faceți!
