Aflasem de cu seară că a încetat din viață scriitorul Calistrat Costin. O scurtă știre mi se părea ceva sec, mi se părea prea puțin, pentru altceva nu aveam starea necesară. ”De parcă acum ai avea-o!”, ar zice mucalit Costin, dacă ar mai fi prins dimineața asta de duminică. Nu știu, Maestre, nu știu, când te apropii de textura amintirii cuiva abia plecat, memoria e ca un câine pripeag, amușină de colo-colo, iar până găsește drumul literelor, ninge de-a binelea peste urme…
Mă opresc la un prag. Sau, mă rog, câinele dresat să ia urma amintirilor…Pe vremea când eram în stare să scriu poezie (bună, proastă, mai multă maculatură decât publicabilă!) la orice colt de masă, chiar și pe hârtia de lumânări, ajung în biroul lui Calistrat Costin care era pe atunci director ori la Teatrul de Animație ori la”Bacovia”. V-am zis, încă nu s-au sedimentat straturile memoriei. Văd ceaiul pe care ni-l pregătise Costin, mie și colegului cameraman, și el poet (ca tot românul, evident) pe ascuns, venisem dintr-o ploaie, ușoară de vară spre biroul lui (să fi fost Tearul de Animație, totuși!) și din una în alta, în trei minute aștern câteva strofe pe un colt de masă, cu țigara în gură și cu limba opărită de la ceai. Uite, astea mi le amintesc: văd și acum ceainicul, simt usturimea arsurii pe limbă, aproape că simt și fumul de țigară…și versurile acelea le mai țin minte în mare deși au trecut vreo 25 de ani…Costin se uită pe foaia pe care o rupsesem din caietul meu reportericesc. Citește o dată, citește de două ori, dă din cap, face o grimasă din aia de a lui, ironic-apreciativă ( îi plăcuse un adjectiv ”ecouri inimale” și zice: ”Bun, da are un cusur”. ”Care?” îl întreb eu cu țigara să-mi frigă degetele. ”Mai ai nevoie de încă vreo două sute ca asta și scoatem o carte!”. Când ne întâlneam prin oraș, cu ochii sclipindu-i de ironie, îmi arunca: ”Ai ajuns la a o sută nouăzeciși noua și te-ai împotmolit, așa-i? Treabă grea, ți-am zis…”
După ceva ani, de data asta știu sigur că era manager la ”Bacovia” supus sub vremi, vorba cronicarului, face nu știu ce laudatio unui primar în funcție, candidat, plecat și el, cu sau fără ironie, peste pragul amintirii. Nu mi-a plăcut. Am scris ceva, i-am zis pe vremea când mă gândeam la un proiect comun printr-o emisiune culturală, oricum el m-a îndemnat să citesc (nu știa că citisem deja) ”Umor la gura țevii”, carte care îi apăruse cu vreo trei ani înainte, deci prin 2001. Acolo, autorul avertizase cinstit: ”Sunt un biet actor/ ce să fac/ pentru un pârlit de zlot/ joc pe dracu și pe tac-su”. Afirmația voit autoironică e doar circumstanțială vreunui maletendu sistematic. Scriitorul se ironiza și parodia comportamentul său și al concitadinilor, deopotrivă. Era haz de necaz, genul ”un ochi îmi râde, altul îmi plânge”, nu-l luasem nici atunci în serios, dar iată, acum îmi dau seama că măcar el, față de alții care au deținut și dețin funcții publice, a avut măcar curajul să spună, cu amar histrionism, lucrurilor pe nume. Ultima dată ne-am întâlnit în 2013, la ”The Stage” (…și scena-i goală acum), cu ocazia unui eveniment organizat de poeta și prietena Cristina Ștefan, actuala vicepreședintă a Uniunii Scriitorilor, Filiala Bacău. După ce am făcut o fotografie de grup, mi-a aruncat: ”Sebi, sunt cu mașina, te duc undeva?”. L-am refuzat, îmi dau seama acum, cumva cam nepotrivit, cu parpon- cât de ingrată poate fi memoria pentru un simplu laudatio!- mi se părea că se agață de funcția aia de președinte al Uniunii, că vârsta, că…
Ajuns aici, câinele o ia brusc înapoi. Îmi aduce în fața imaginea unui concurs, de fapt dacă mi-aș fi pus memoria în ordine, cu asta ar fi trebuit să încep, a unui concurs prezidat de Costin. Văd masa, pupitrul, chipuri vagi, dar prezența lui e masivă, la propriu și la figurat și se impune și acum printre fulgurațiile vremurilor. Peste ani avea să-mi zică: ”Știi, ți-am dat votul meu atunci, pentru că mi-a plăcut cum ai vorbit despre Dumnezeu”. Maestre, până pun de-un ceai, întreabă-l te rog pe Dumnezeu dacă mai ține minte cum am vorbit despre EL, că eu nu-mi mai amintesc.
