Odată cu tragedia de la ”Matei Balș” a revenit în discursul public expresia ”toți suntem vinovați” într-un fel sau altul. Uite că eu nu mă simt vinovat. Nimeni din familia mea, dintre prieteni nu-s vinovați de nenorocirea aceasta. Cine este, totuși, vinovat? E important să fie cineva vinovat? De ce? Înainte de a încerca să răspund la aceste întrebări, aș face un mic apel la memorie.
Boala aceasta a relativizării e manufacturiată din creierașul mereu fecund al țevilor de comunicare securiste. Hârca care a impus-o își doarme somnul sifilitic la Kremlin, într-o apoteoză grotescă a nemuririi, îmbălsămat în formol și altele, ca o broască la care s-au închinat milioane de oameni, fascinați și scârbiți în același timp. Teza vinovăției colective este, în esență, un instrument al dictaturii. Hitler o aruncase, ca pe o anatemă, asupra poporului german care, în opinia sa, se făcuse vinovat de înfrângerea care era deja o chestiune de zile. Poporul german merita să dispară, clama Hitler, pentru că se dovedise inferior popoarelor slave considerate rase inferioare, chiar subumane. Stalin, pe care zilele aceastea regimul putinist îl vrea primenit sub interdicția legislativă de a mai fi comparat cu dictatorul nazist, a condamnat popoare întregi la dispariție, minorități etnice (ucrainieni, basarabeni, tătari, etc) prin înfometare, exil și împușcare, doar pentru că o parte dintre membrii acestor națiuni simpatizaseră cu inamicul. Dar vinovați erau toți și trebuiau să dispară cu familii cu tot. În comunism toată lumea era vinovată, toți puteau greși, doar Partidul avea întotdeauna dreptate. Se admitea însă un singur fel de greșeală, una colectivă, dar aflată în strânsă legătură cu Partidul: ”Este mai bine să greșești alături de partid decât să ai dreptate de unul singur”, era o lozincă care a dus la multe cefe găurite. Și nu de vreun piercing!
După 90, la noi, doar la noi, nu a fost cazul de vreo lege a lustrației. Până și albanezii au avut un fel de. La noi, nu pentru că ”suntem toți vinovați”. Habar nu aveam eu, abia ieșit din adolescență, la vremea Revoluției, cu ce pot fi făcut vinovat de crimele de la Aiud, Jilava, Pitești, de la Periprava și Poarta Albă, de la Canalul Dunăre- Marea Neagră, dar aceasta nu înseamnă că stigmatul indicibil al unei anume vinovății nu plutea, în chip nedeslușit, și asupra mea. De atunci, ori de câte ori s-a întâmplat o tragedie națională, primul verdict lansat pe piață a fost: Lasă, toți suntem vinovați!
Am condamnat comunismul cu acribie, dar nu am condamnat, decât târziu, o și cât de târziu!, brațul lui înarmat. Doar brațul lui înarmat, reprezentat atunci de directa de dreapta fleșcăită a lui Vișinescu, torționar care avea să moară, la 93 de ani, în penitenciarul Rahova. Creierul sistemului a fost și este încă bine mersi.
Vinovăția colectivă este refuzul Sistemului de a-și asuma. De a merge la cauze, nu la acarul Păun. Sau la invocarea fatalității mioritice: Așa a vrut Dumenezeu! Zecile de persoane care mor anual pe șoselele patriei au și o altă cauză, în afară de cea a conduitei proprii de la volan. La ”Revoluție” n-a tras cu arma fatalitatea istorică, ci Armata și Securitatea. Cu nume și prenume.
A culpabiliza la modul general ascunde de fiecare dată o minciună. O neputință. Care-i la fel de criminală precum un glonț în ceafă.
Din tăietura oblică a zilei, afirmația lui Vlad Voiculescu conform căreia în spital nu era frig pentru că acesta era conectat la sistemul centralizat, afirmație contrazisă de fiica unei paciente care a susținut că întreg imobilul era plin de aeroterme pentru că era, naibii!, frig, merge pe logica Sistemului: Nu! Nu și nu. Vom vedea. Vom analiza. Cred că, în cele din urmă, aeroterma va fi de vină. Chiar și cei care n-au avut așa ceva se vor face vinovați prin omisiune.
Cât de repede devin unii dintre cei ”noi”, vechi, prăfuiți, ciocănitori în dulapul cu schelete! Mai mult, Vlad Voiculescu a mai contrazis-o și pe concubina sa, jurnalistă care afirmase că în spital era frig! Măcar Ponta n-avea concubină.
