M-a întrebat acum câțiva ani unul dintre copii ce e iadul. Nu prea am știut să-i explic. Ce să-i spui unui copil de patru-cinci ani? Dacă m-ar întreba însă acum i-aș spune că iadul înseamnă să arzi de viu într-un spital!
Când am aflat de tragedie am avut aceeași stare de șoc ca în cazul Colectiv. Mi-e greu s-o descriu. Înmărmurire? Efectiv simți cum ți se blochează creierul. Am simțit din nou, greu de descris, dar l-aș numi…neantul. Un vid existential. O inutilitate a existenței ca o damnare. Una colectivă și permanentă. N-avem nicio șansă, îmi vine să zic. Să ne vindecăm de tragedia în care ne zbatem de ani de zile. Să putem respira măcar aerul speranței! Nu. Angoasa noastră recidivează precum cancerul. Generația noastră, a părinților noștri, a fost cea a cartelei alimentare, a frigului și fricii de Securitate, noi și copiii noștri vom fi generația fricii de boală. Una sistemică, fără leac. Ajungi să te temi nu de boală, ci de parxisul ei, sub toate formele. Și dacă s-ar inventa toate vaccinurile din lume, antidotul oricărui virus, tot nu ne vom face bine. Habar n-am ce putregai, ce molimă fatală și latentă purtăm în adeneul comun de ne mor prietenii și rudele prin spitale arși de vii ca într-un autodafé ciclic, național.
Nu vreau, dar tot îmi imaginez scena. Pacienții priponiți în paturi, intubați, sedați, bețe de chibrit…
Și medicul, Cătălin, care îi trăgea din așternuturi cu mâinile deja arse.
Ăsta e iadul, copile. Dar mâinile alea le-aș săruta oricând, cu moartea pre moarte călcând…
