Pornind de la ceea ce zicea Umberto Eco în ”Cronicile unei societăți lichide” aș putea să mă simt total surprins de angoasa în care pare să fi intrat lumea în care a pătruns ca un asterioid cel mai recent virus. Pentru că imaginea pe care mi-o aproximez este a unui impact, a unei explozii, mai puțin a unui insinuări subtile, lente, silențioase. Am putea spune că moartea vine cu clopoței atârnați de fluierele descărnate ale picioarelor. Revenind la meditația pe care mi-a oferit-o scriitorul italian, uimirea mea față de reacția majorității se bazează pe aparenta contradicție dintre cultivarea asiduă a urâtului sub toate formele lui, a morbidului, în general a unei culturi care pare să-și fi făcut deja un scop din zeama putrefacției. Desigur, e o diferență colosală între scena centrală a creștinismului care îl prezintă pe Hristos biciuit, răstignit, urcat mai apoi pe cruce și aprehensiunea cultivată, atent întreținută, a sadismului social, sistemic, pentru care producția cinematografică e doar o consecință audio- vizuală. Deși chiar și aici, pentru a capta atenția unui public avid de flagellum zilnic un Mel Gibson a uzitat scene de un sadism extrem. Personal prefer ”Cristul” lui Velázquez, o pictură de prin secolul 17, în care un trup luminos, alb, „de o reţinută strălucire apolinică”, cum îl numea un important histanist român, Sorin Mărculescu, pare o certitudine prin lipsa de crispare și prin acea ”frumusețe în moarte” că aceasta a fost, finalmente, învinsă. Dar nici măcar despre preferințele mele nu e vorba aici, decât marginal. Mă gândesc, dacă tot l-am pomenit pe Eco, la ceea ce făceau futuriștii care voiau să-l șocheze pe burghezul tradițional spunând: ”Să facem cu curaj urâtul în literatură”, iar jurnalistul și eseistul florentin Aldo Palazzeschi în ”Contradurerea” propunea nici mai mult nici mai puțin ca să li se dea copiilor în dar jucării în scop educativ de următorul fel: paiațe gârbove, oarbe, mâncate de cangrenă, șchioape, ofticoase, sifilitice, înzestrate cu mecanisme care să le facă să plângă, să zbiere, să se căineze, să dea peste ei stropșeala, ciuma, holera, hemoragia, supurațiile, nebunia, să leșine, să se tăvălească pe jos, să moară”.
Modelul acesta în care regăsim și temele argheziene, și nu doar, s-a suprapus în timp modelului clasic care a rămas totuși o aspirație proclamată universal ca valoare etică și estetică. Când spun model clasic nu mă refer acum strict la o statuie grecească, la o pictură ca cea de care am pomenit a lui Velázquez, o capodoperă și pentru armonia perfectă a formelor corpului uman. Fac referire la orice are, conține, forma clasică, fie că vorbim de un televizor sau de un automobil, de o pagină de carte sau de o tabletă electronică, un gest de curtoazie, o simplă politețe, un salut discret dăruit printr-o simplă înclinare a capului. Astfel cum s-ar explica fascinația pe care o manifestă milioane de oameni față de cele expuse, de exemplu, în Galeria Uffizi, în British Museum, Louvre, Metropolitan Museum of Art, etc? În același timp, parcă mânați de o dialectică anume care, printr-o înlănțire de inevitat a contrariilor, ar vrea să ducă la un conținut epistemologic superior, oamenii căută aproape concomitent urâtul, în toate formele lui. Am ajuns la un alt nivel? Am rămas suspendați între fascinația contrariilor? E în scena răstignirii răspunsul la frumusețea și valoarea morții? Sunt voci care afirmă în lumea postmodernă s-a pierdut orice opoziție între frumos și urât. Că s-a produs un astfel de fenoment încât cele două câmpuri nu mai pot fi analizate distinct pentru că nu mai dețin caractere distincte. Eu pot însă spune, și chiar o cred, că în sinea noastră, deși asaltați de tot felul de astfel de scene terifiante, de fake-news-uri galopante, intuim care li e sensul și niciun fel de exercițiu global al relativizării nu se poate substitui acestei valori până a ni le vinde drept obiecte necesare ale unei plăceri prin care exorcizăm un alt urât, mai profund din noi. Întrebarea care mă frământă este următaorea: Din moment ce am cultivat aceast Urât pe toate căile, de ce ne surpinde modul cum astăzi un virus oarecare se răspândește în lume, mai ceva ca un film horror care a rupt box office-ul planetar?
