Sebi Șufariu
Opusă istețimei, deși îi pare soră, șmecheria este acel Mitică, Mache, Lache, care nu cugetă, ci prinde ocazia. Nu transpiră, ci dă lovitura. E bine, e rău? Sau ce i se poate opune? Nu pare oare mai carismatică șmecheria decât seriozitatea, principialitatea, care pot părea plicticoase, banale?
Șmecheria celui care vinde telefoane sau mașini SH este una, șmecheria generalizată este cu totul altceva. Cea din urmă apare când mor utopiile mari, nu gheșeftul unei afaceri cu caimac de bișniță.
Și ce numim o utopie? Un Stat de Drept? O democrație? Ori poate un falanster ca a lui Diamant de la Scăieni, poate “Cetățui”, alte forme de asociere propovăduite de radicali care, să parafrazez un titlul inspirat al Tatianei Niculescu, îmbină mistica rugăciunii cu a revolverului?
Epoca șmecheriei generalizate are, în viziunea mea, câteva trepte sau, dacă vreți, cercuri concentrice, a la Dante, dar răsturnate, de jos în sus. N-aș risca o fenomenologie care poate fi completată ori răsturnată oricând, dar cu cât generalizarea ei înaintează precum pata de cerneală în corpul sugativei, va macula în zone care mai ieri păreau la polul opus. Ca un efect de echilibrare a contrariilor, Lache și Mache de ieri s-ar putea să pară mai înalți, mai statuari, bântuiți chiar de inteligență.
Și, oare, se poate schimba șmecheria care, așa cum ziceam, poate părea soră cu istețimea, chiar în profunzime?
Dacă admitem că exercițiul public al puterii poate modela până la un punct vicisitudinea intelectului, răspunsul îl aflăm din istorie. De exemplu, Ceaușescu a fost considerat mereu un tip cu o istețime-viclenie, tipică țăranului român, mai exact zonei oltenești. Ce i-a lipsit pentru a nu sfârși cum a sfârșit, atât el cât și România pe care o conducea?
Șmecheria generalizată nu are doctrină și ideologie, dar ia fără nicio ezitare forma care i se indică sau care pare că îi poate aduce maximum de avantaje. De cele mai multe ori poate fi recunoscută prin aceea că mixează idei atât de contrare care se anulează reciproc, dar care sunt cool, sunt gălăgioase și au sclipici de bâlci.
Șmecheria generalizată este impunerea periferiei de tip maradonist, cămătar, bișnițar, combinator, la vârful societății.
De aici ea nu mai acționează decât prin contagiune. Dacă pe un combinator din cartier îl poți ironiza și chiar disprețui, considerându-l un accident care nu te interesează și cu care nu te intersectezi decât întâmplător, șmecheria generalizată tinde să devine instituțională. Să se substituie.
Cui? Aceasta-i întrebarea.
