Sebi Șufariu
Subtila artă diplomatică, cu bază reală, totuși, în democrația autentică a SUA de a ține în chingi cultul personalității s-a făcut praf în al doilea mandat a lui Trump.
Ultima glumiță, cea legată de strâmtoarea Ormuz, gratulată cu numele său, arată că acest diabolic cult al personalității nu are limitări geografice sau ideologice. Se poate naște oriunde, oricând. Poate apărea în creierii munților, într-un sătuc oarecare sau în cel mai sofisticat megapolis.
Este suficient însă ca un șef de Stat să înceapă a se umfla în pene, să boteze strâmtori, să vindece teritorii pentru ca acel incipent cult al personalității să pună în pericol nu doar un sistem, ci un șir întreg de alte sistme înrudite prin istorie, cultură, interese comune .
În puternic, încă puternicul stat de peste Ocean, au existat, există însă voci ale opoziției, acoperite însă de noi “alinieri” la personalitatea vorace a generalissimului american.
Mai nou, un comitet înființat recent se întrece pe sine pentru a inscripționa numele președintelui pe clădiri, instituții, programe guvernamentale, nave de război și monedă. Un comitet federal pentru arte, ai membri au fost numiți de Trump, a aprobat săptămâna trecută designul unei monede comemorative de aur cu imaginea lui Trump. Mai mult, semnătura președintelui american va fi imprimată și pe bancnotele comemorative de 100 dolari. Gesturi care, dacă n-ar fi fost războaiele din Ucraina și Iran ar fi părut a face parte din ustensilele de succes ale propagandei americane, între Uncle Sam, Coca Cola și Turkey Day.
Nu ne amuzam cândva ca de cea mai ștrulubatică găselniță de fapt că drapelul SUA apărea inclusiv pe chiloți și sutiene?
Există oare aici o cheie istorică care arată că se încheie un ciclu în care o democrație puternică, dar teribil de permisiv, fantasmă, chiar trăiește crepusculul?
În ceea ce-l identifică pe Trump, îl asociez, aproape involuntar, cu imaginea împăratului roman Tiberiu, cel care retras pe insula Capri se deda la jocuri și experiențe de satir excedat de toate bucuriile lumii.
Printre altele spun cronicarii, istorii ecranizate chiar și în ceva producții filmografice de succes, bătrânului Tiberiu îi plăcea să se delecteze în bazinul imperial cu copilași. Să fie doar o întâmplătoare potrivire? Să fie niște exagerări? Ori poate un nimic, un firesc pentru unii prea sastisiți de voluptatea puterii?
Ca idee, în Roma, după Tiberiu a urmat la tron Caligula.
