Sebi Șufariu
Că va apărea la un moment dat un Giani, judecător de Curte Constituțională care într-o lună de iarnă oarecare, dintr-un viitor nu prea îndepărtat, își va lua concediu paternal era deja antamat de pe vremea când ministrul Justiției Valeriu Stoica își pregătea pintenii de cavaler al Dreptății propunând pensii speciale pentru magistrați. Asta prin 1997.
Tot ce este ”special” ca privilegiu în țara asta este o creație politică la care și-au dat mâna toate partidele: PSD, PNL, UDMR, PNTCD. Nu mai știu pe unde, dar destul de recent, Stoica declara că îi pare rău, nu credea că se va ajunge la asemnea abuzuri. Cert este că o dată stârnită pofta, greu, extrem de greu o mai poți întoarce. Mai mult, s-a deschis ulterior apetitul și altor categorii, pe principiul: ”Păi, noi ce suntem mai proști?”. Astfel, ulterior, au devenit „speciale”: 2004 – personalul Curții de Conturi 2005 – personalul diplomatic și consular 2006 – parlamentari (Parlamentul a introdus indemnizația pentru limită de vârstă pentru parlamentari, în guvernarea Călin Popescu Tăriceanu) 2007 – grefieri și personal auxiliar din instanțe 2010 – militari, polițiști și funcționari publici cu statut special. A rămas celebru îndemnul lui Anghel Stanciu, un peremist-pesedist cu 6 mandate de parlamentar care prin 2015 își îndemna colegii de la tribuna forului legislativ: ”Luați-vă Parlamentul înapoi!”, un îndem care amintește astăzi de gargara suveraniștilor AUR, POT, foarte timizi însă în problema reformei pensiilor speciale. Au existat ceva încercări de stopare a abuzurilor. Una a aparținut cabinetului Boc, dar guvernarea Ponta a reintrodus cașcavalul înapoi din două mișcări.
Sunt voci care spun că politicienii și-au plătit polițe în avans pentru matrapalzâcuri. Au fost însă atâția arestați, condamnați. Au fost destui care s-au înfruptat cu două mâini din tortul generos al prescripției. În Magistratură, ca în orice domeniu socio-profesional, există mai multe curente care se înfruntă, chestiune lesne de observat și în ultimele confruntări publice ale taberelor antagonice.
Monstrul creat și scăpat din lesă nu are legătură cu magistratul ăla care iese de pe băncile școlii plin de speranțe, dornic să muncească pentru a recreea o lume mai dreaptă. Nici cu unele drepturi pe care, clar, o astfel de categorie, trebuie să le aibă. Ci cu infatuarea unor politicieni care s-au dorit reformiști, vizionari, spirite europene, dar s-au dovedit a fi niște prostovani, politicieni grabnic risipitori de bani publici, numa buni de speculat de alți cinici, totul într-o intrigă complicată de nu mai știi cine și cum, de unde și până unde. Că de sesizări la mama UE, recte Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) ne-am putea lipsi în acest caz. Iar Parlamentul cel care a creat ”excrescența specială” a avut și are pârghii să o extirpe, doar nu vorbim de o realitate ontologică,ci de o lege umană care, care orice este uman, se poate modifica, proroga, aboga, băga undeva. Este suficientă ”încăpățînarea” lui Bolojan? S-a copt oare ceva în mintea celor cărora privilegiul a devenit sinonim cu meritocrația?
Acu’ stăm și noi ca moromeții și ne scărpinăm după ureche și nu putem decât să-i dorim lui Giani de la Curtea Las Fierbinți să încălzească lăpticul pentru ăla micu, fix cât trebuie și să ia din timp pudră de talc pentru eventuale opăreli.
Că, deh, vorba unui amic judecător, un june de 48 primăveri, cu care mă întâlnisem acu’ vreo două veri, în timp ce eu alergam și el se dădea cu bicicleta. ”Știu, zice el, ce vrei să spui, văzând că mă uit zâmbind la el, ce vrei, dacă ni s-a dat voie? Ce, tu nu ai fi făcut la fel?”.
Știți de ce mi-e frică? Că aș fi făcut fix la fel.
