𝑒𝑑𝑖𝑡𝑜𝑟𝑖𝑎𝑙
Mărturisesc că atunci când m-am apucat de scris, îs vreo trei ani și ceva, ”Cazul Zapata. Umbra Cartierului cu Fântână”- un roman ficțional, dar în contigență cu unele realități istoric-politice din Bacău și România, nu mă gândeam că o să am la îndemână, gratuit, un subiect atât de suculent. Din perspectivă futuristă ceea ce se întâmplă acum în Bacău este ceea ce a fost Procesul pentru Kafka. Ba mai mult. Evident, nu e târziu, las inspirația să se așeze pe masa de lucru…
Până atunci câteva crochiuri despre un posibil roman sui-generic.
Municipiul Bacău, oraș nici prea, nici foarte-foarte, cu peste 200 000 de locuitori la începutul anilor 90, cu o industrie peste care, ca mai peste tot, s-a abătut furia privatizări, a ajuns un veritabil loc de tranzit, o ”vamă”, dar în alt sens față de ceea ce era în perioada medievală: punte de legătură cu nordul leșesc sau cu Principatul Transilvaniei. Orașul ăsta a devenit un hotel ceva mai mare, de categoria a treia, în care nu te simți confortabil, dar îți zici că pentru o noapte-două te descurci. Un sentiment de provizorat, de așteptare a nu știu ce amestecă frustrările cu orgoliul de a ne revendica o glorie pierdută, aproape hilară, simbolul perfect fiind stadionul municipal, fost cândva ”Dumitru Sechelariu”, un loc încărcat de amintiri, de sclipiri fotbalistice, dar departe de gloria obținerii măcar a unui titlu național. Pe miicimea lui de fost oraș industrial din care doar Aerostar mai povestește pe viu despre trecut, iar Dedeman, Barrier, Fiald, și încă vreo două companii despre prezent și viitor, Bacăul este o reședință de județ pentru care se încaieră stârnind, culmea, și patimi veroce, vreo câteva partide și partidulețe. O întreagă curte bizantină cu întrepătrunderi de la stânga la dreapta și viceversa, populează un spațiu public golit de semnificații, exaltând miasme de ceea ce unii numesc ”festival al democrației”, în fond o încăierare oarbă pentru interese diverse, imobiliare, pecuniare, de influență și căpătuire.
Ca în ”Procesul” lui Kafka de care pomeneam, individul, redus la rolul de simplu spectator care are de ales între niște demoni mai mari sau mai mici, devine robul unui aparat administrativ-politic care pare dirijat de un păpușar absent, dar omniprezent al cărui prestație are pe alocuri un mușcător umor involutar asigurând partea de show care dă senzația de sațietate în lipsa pâinii.
Poate că un roman care ar descrie un oraș care nu are buget, deși are banii pe undeva între Consiliul Local-Tribunal și Finanțe, nu ar părea un subiect de succes. Dar dacă ai ști că ai câtigat la Loto peste 500 de milioane și în timp ce banii te așteaptă undeva, iar tu nu-ți găsești buletinul și mai sunt și alți nebuni care-l caută odată cu tine într-o casă răvășită? Dar dacă locuind între două cursuri de apă, Bistrița și Siret, ai ajuns să-ți dezvolți simțuri de apaș în căutarea unei cișmele, a unei surse de apă? Sau dacă vezi și auzi cum se inaugurează autostrăzi iar unii dau legi pentru a construi o autostradă!, mai poți refuza ispita aproape de neînvins de a scrie?
Nu știu dacă umorul involuntar al păpușarului este un dar grecesc, dar persuasiunea sa merită o pagină aparte. E cam ca la liberalii care s-au ales între ei, recent, în timp ce ”aleșii” erau și pe post de organizatori. Vorba unuia care exulta de o victorie penibilă: ”Uite echipa câștigătoare!”, iar tandemul era un fel de masturbare publică. E amuzant să vezi cum noul șef al liberalilor băcăuani, Mircea Fechet, se uită la flashurile făcute de premierul Câțu în timp ce stă în parcare la o cafea cu Ludovic Orban. Mircea, ai clipit? Este aproape reconfortant să asiști la încercarea Puterii din Consiliul Local de a fi la…Putere! Doar efortul lor în sine merită o pagină cu asterix! Vulgi locum se hlizește cu gura până la urechi când vede pestrițeala ”opoziției”, unde cățelușii care mai ieri se încăierau s-au făcut haită în apropierea celui pe care-l cred lup sur.
Dramoleta umană, individuală, cât şi cea mai vastă a unei cetăți întregi peste care paianjenii își țes pânza, implacabil, este un proces dinamic şi, în aparenţă, absurd, dar tocmai absurditatea lui stârnește patimi care se fac și se desfac ca un ghem de șerpi lunecoși mereu. Victoriile lor onaniste țin de o ”filozofie” siciliană: o castă care are doar interesul de a-și răsplăti membrii, organele, o ”cosa nostra” (treaba noastră) crescută în disprețul res publica și în hohotele de râs ale păpușarului nebun.
