Sebi Șufariu
Grea dezbărarea de vechiul formalism comunistoid. Nici de pe buza clamatei reforme a Educației, herpesul congenital al ”formei fără fond” nu ne dă pace. Erasmus peste Erasmus, burse europene, olimpici, etc, dar parcă tot cum am ”pomenit” noi e mai bine!
Rețeta e aceeași, cu mici variațiuni: se ia una bucată politician și se înfige în fața unei mese (nea Pandelică a lui Firea se urcase chiar pe ea acu vreo câțiva ani) la care directorul dă cuvântul. Și zice așa: Îl avem lângă noi pe (îl numește pe prefect, primar, parlamentar, șefuleț de birou sau ceaprăzărie politică), apoi preotul rostește o scurtă litanie (ordinea nu e musai asta de fiecare dată), iar polițitul de proximitate zice și el ceva că nu l-o durea gura, iar la birou oricum e prea aglomerat.
După cum se vede, învățământul a stat și încă stă între trei poli de putere aparent diferiți, dar mai mereu complementari: puterea legislativă-executorie-puterea spirituală. Acești arhangheli care vin tare de departe, vorba poetului, nu s-ar lasa duși nici cu blestemele Sfântului Vasile, darmite cu modestele rânduri de față care au oareșice putere taumaturigic-exorcizantă, dar prea puțin față de bivolul negru al atavismului septembrial care ține să dea cu copita în reforma coaliției dominante.
Între timp elevii sunt candidați precoce la scolioză, cu ghiozdănoaiele pline de cărți, toaletele din fundul curții așteaptă reluarea defecației de toamnă, oficiale, conductele de aducțiune acvatică gem de bucurii neașteptate, părinții de dorul eternei contribuții la ”fondul” școlii, inspectoratele școlare își aranjează, din pix, pe sprâncene lungi, duioase, pentru vremuri neînsorite și ploioase, posturile de directori și inspectori ”de toamnă”, unele chiar vizează al treilea post de inspector general adjunct— e vorba de Inspectoratul Școlar Județean Bacău, o interesantă, preconizată premieră (scuze, dacă am stricat mezamplasul, ziceți și voi cui trebuie, dacă va fi să nu, că nu s-au aliniat astrele) — alții oftează pe principiul că vor rămâne afară, dar se consolează că în beatitudinea lui, alergătorul de cursă lungă le-a susurat, ”nimeni nu rămâne în urnă”. *
E toamnă în cetate iar ”iconicii” puterii de care vorbeam sunt de fapt tot calul Bălan, harapnicul ”Moș Nicolaie” și vreun ”procitor” de a lui Creangă, stilizați, rafinați, trecuți prin ciur și dârmon, strecurați până în acestă toamnă în haine noi după ce s-au mocirlit zeci de ani în comunism și postcomunism.
Inspectori școlari să tot fie că reformă avem noi destulă!
*era de fapt ”nimeni nu rămâne în urmă” — îndemn pașoptist de largă respirație printre adepții curselor lungi și dese, cheie a marilor succese!
