𝐋𝐞𝐠𝐞𝐧𝐝𝐞𝐥𝐞 𝐓𝐨𝐚𝐦𝐧𝐞𝐢. 𝐏𝐫𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐢𝐝𝐞 ș𝐢 𝐢𝐝𝐞𝐢

Cine va reuși reforma în interiorul unui partid va câștiga nu doar un scor electoral mai bun, ci un orizont care va însemna mai mult decât transferul traseiștilor de conjunctură și a diverselor personaje care-și caută job, și de multe ori chiar găsesc, pe seama incapacității unor lideri. Ce înseamnă în viziunea mea acel orizont? Ar fi cam așa: 1) însușirea conceptului de lider ship: liderul este cel a cărui viziune acoperă o perioadă lungă de timp. Liderul nu e șeful, executivul, de regulă unul cu reflexe comunistoide, ci unul care urmărește atingerea unui obiectiv îndrăzneț pe care majoritatea îl consideră de neatins; 2) proprie pepineiră de activiști cu pregătire solidă, tineri, dar nu imberbi, proactivi; inatacabili politic; 3) independență politică deplină, generatoare de forță și idei constructive opuse unui veleitarism sufocant, combinator, filetist și fitilist, și, în esență, parazitar pentru Stat; 4) existența și manifestarea activă pentru un proiect mare, dar nu faraonic, realist, care să transceadă neputințele momentului și să acționeze ca un catalizator care să amplifice reacțiile și acțiunile următoarelor generații de membri ai unei formațiuni politice.Desigur, vorbind generic, când zic formațiuni politice mă refer, pe plan ideatic, la cele care conceptualizează ”res publica”, adică treburile publice dintr-o comunitate și acționează ca atare. Referindu-mă strict la realitatea scenei politice autohtone nu pot să exclud imaginea brutal de sinceră: o adunătură de hoți puși pe căpătuială, care ”vor la ciolan”. Evident, și această imagine operează cu anumite stereotipuri. E ca la echipa de fotbal, ca în Liga lui Mitică: centre de copii și juniori, nu! spălări de bani, da!, bătălie pe drepturi de televizare, da!, restul canci, și, atunci de ce atâta uimire că Naționala tricoloră o încasează de la amatori? Meciurile de fotbal, ca și partidele politice, reprezintă de fapt imaginea noastră, aspirațiile, frustrările individuale, într-o formă organizată. Halal de organizată, cum ar spune un amic. Realist, în momentul de față partidele sunt la faza cârpelilor. A improzivațiilor. Din toate părțile se clamează ”timpul scurt” până la Parlamentare. N-au avut însă timp patru ani? De aceea vor unii ca alegerile să nu aibă loc anul acesta? Să facă reformă pe pragul ușii? De fapt nu interesează pe nimeni decât să identifice, momească/seducă personajele care le-ar oferi credibilitate. Medicul Alexandru Rafila a intrat sub sfera PSD. Probabil PNL va face o mișcare similară, mai ales că Rafila era sau părea a fi omul lor, scăpat într-un moment de neatenție în brațele rivalilor. USR nu prea mai are de unde. ”Progresismul” revoluționar și-a cam epuizat ”oamenii noi”, iar la Parlamentare, spre deosebire de Locale nu mai face nimeni alianțe și nu mai e atât de naiv, ca în cazul Bacăului cu Primăria, să ofere vreun post de dragul unei foste și conjuncturale tovărășii de drum. Apropos de Bacău, e de manual cum PSD a câștigat la diferență mare de scor șefia CJ. Zic de manual pentru că, PSD, ciuma roșie, partidul corupților, etc, a luat prin Valentin Ivancea cu aproape 25 000 de voturi mai mult față de Ionel Palăr de la PNL. De ce oare? Simplu: PSD a identificat în Ivancea un candidat inatacabil. Am mai scris, ce să spui de Ivancea? Că face jogging cu Benea? Palăr de altfel s-a trezit în propria capcană. A fost nevoit să convingă că nu are nimic în comun cu PSD și respectiv Benea, iar pe alocuri a făcut-o chiar convingător, dar tocmai permanenta deculpabilizare care se ghicea printre rânduri l-a făcut să piardă mai multe puncte decât mizeriile de fițuici aruncate de rivali pe piață. Paradoxul este tocmai acesta: PSD- ciuma ciumelor, maștera cea rea, câștigă printr-un candidat identificat ca soluție foarte bună în conjunctura unei crize- Brașoveanu și Șova ar fi fost un dezastru-, în timp ce PNL, deși nu l-am identificat pe Palăr ca fiind chiar ceea ce s-ar numi un baron sau un satrap local, pierde en fanfare! Bineînțeles, mai sunt și alte cauze. Dar toate se învârt în jurul aceleiași întrebări: Reforma, unde e reforma? O fi simplu să fii acum președinte de partid și stai cu pixul în mână, mai ales când toți din preajmă, unii dintre ei coautori ai dezastrului sau al succesului mai mult sau mai puțin imaginar, se simt eroi și pozează, toți, în ”salvatore della patria”? Pixul nu e lampa lui Aladin, iar lecțiile neînțelese la timp te lasă, cum ziceam noi cândva, ”la toamnă”. La mâna ei galbenă sau roșie. Sau vânare de vânt.