Despre toxicitatea gândirii cerebrale şi non-teologale

În viaţa creştină este foarte important să vedem lucrurile duhovniceşte, să avem o gândire şi mentalitate corespunzătoare celei dumnezeieşti. Acest fel de gândire ne ajută să evităm păcatul definit în cazul acesta cu ceea ce nu este adevărat despre om.

Dacă ne mutăm privirea la căderea primilor oameni, vedem că mai întâi diavolul îi inoculează Evei imaginea unui fals Dumnezeu, care ar fi invidios şi nu I-ar lăsa pe oameni să acceadă la condiţia sa dumnezeiască. Numai aşa s-a putut produce păcatul. Acum în Hristos avem şansa revanşei. Mântuitorul ne spune: „Eu întru ei şi ei întru Mine”(In 17, 23).

Adică însuşi Mântuitorul ni se face nouă minte cu care să gândim şi inimă cu care să iubim. Făcând aşa nu vom mai greşi şi întru adevăr vom rămâne, adevărul dumnezeiesc, adică intrarea în gândul dumnezeiesc despre om.

Un exemplu de gândire negativă ni-l dă scritorul Traian Gânju. În cartea sa „Arta de gândi” ne propune mai multe maxime. În continuare voi analiza câteva maxime şi voi evidenţia consecinţele gândirii toxice. Puţine prietenii rezistă la examenul conflictului de interese. Iată o probă că ceea ce numim îndeobşte prietenie în realitate este un modus vivendi .
Există o diferenţă între prietenie şi convenţiile amicale cotidiene cu ceilalţi. Acestea într-adevăr îşi au fundamentul în micile (sau marile) interese, bazându-se pe logica ofertei şi datoriei. Acest tip de relaţii sunt de obicei superficiale, anulând implicarea efectivă şi afectivă şi nu sunt de condamnat, excepţie făcându-o implicarea duhului de viclenie.
Prietenia adevărată este însă o relaţie mai profundă ţinând de taina persoanei, adică de auto dăruire pentru cel iubit. Iubirea este principala diferenţă ce se face între o adevărată prietenie şi amiciţie. Însuşi Mântuitorul le spune apostolilor: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15,15).
Acest tip de prietenie pe care Mântuitorul ni-l oferă ca model, iubirea care ne-o dăruieşte El, presupune încredere, autodăruire, dezinteres izvorând din cele mai sincere şi profunde sentimente umane. Acest tip de prietenie trebuie să caracterizeze şi o relaţie de căsătorie.
De la o anumită perioadă, pasiunile se domolesc lăsând locul unui alt tip de relaţie – o putem numi fără a greşi fraternitate – mult mai profundă şi interiorizată. O prietenie este o deschidere, o bucurie de celălalt, un proiecţie a raiului pe pământ.
Orice laudă este suspectă de minciună .
Nu orice laudă este suspectă de minciună. Există o laudă sinceră, o recunoaştere a meritelor celuilalt, o afirmare a unei valori, ce provine dintr-o inimă sinceră. Putem da aici exemplul tatălui care-şi laudă copilul pentru că l-a înţeles şi ascultă de el. Această laudă vine să confirme buna purtare a copilului şi încurajează relaţia dintre cei doi.

Blestemată fie datoria care sacrifică omul !

Datoria care sacrifică omul se numeşte iubire. Fără iubire nici o datorie nu poate sacrifica. Iubirea înseamnă a înceta să locuieşti în tine şi a lăsa pe alţii în casa ta. Se presupune implicit o anulare de sine, o sacrificare, pentru a face schimb deplin de fiinţă cu persoana iubită. Adică, prin excelenţă iubirea este sacrificiu, dar nu acel sacrificiu la care societatea noastră se gândeşte cu frică şi laşitate, ci acel sacrificiu înţeles ca o împlinire. Datoria iubirii care sacrifică omul este împlinirea omului.

Ce mare poet ar fi ajuns Hristos dacă ar fi renunţat la ambiţia obscură de a se urca pe cruce !
Dar Hristos se face un mai mare poet rămânând pe cruce. El scrie de acum înainte marele volum de poezii al iubirii lui Dumnezeu pentru om.

Dumnezeu a fost inventat pentru că oamenii simţeau nevoia unui stăpân perfect. De ceilalţi se saturaseră !

Dumnezeu în sine nu se vrea a fi o autoritate pentru om şi pentru întreaga creatură. Cei care-l invocă pe Dumnezeu pentru a-şi manifesta autoritatea îl falsifică pe Dumnezeu. Dumnezeu în iubirea lui smerită nu vrea să stăpânească, ci să împărtăşească (cel mai mult doreşte să se împărtăşească pe sine însuşi).

Ca să-l stăpâneşti pe Dumnezeu trebuie să te laşi stăpânit de el. Un dumnezeu care se vrea stăpân perfect nu poate fi decât un dumnezeu inventat. Mintea omului poate să inventeze tot felul de dumnezei pentru a reface o ordine. Însă pentru a reface ordinea interioară este nevoie de Dumnezeul cel adevărat.

Ca o concluzie, putem spune că a avea a gândire sănătoasă ne scuteşte de a face din realitate o proiecţie a închipuirilor noastre. A gândi frumos şi dumnezeiesc este premisa lucrării sfinţitoare a sufletului. Gândirea influenţează întreaga activitate umană. Este bine ştiut faptul că o gândire negativă este foarte păguboasă, întunecând mintea şi introducând în om energia morţii. O gândire toxică înveninează omul şi îl duce la negarea tuturor valorilor. Gândirea lui Traian Gânju se înscrie pe această linie. Autorul este foarte asemănător cu Emil Cioran şi cu maximele lui. Sclipitoare în gândirea toxică, uneori ambiguă şi contradictorie, iar alteori intuind gândirea corectă, opera lui Gânju face obiectul unei priviri mai apăsate din partea criticilor şi a celor ce vor să înveţe cum să se ferească de o toxicitate speculativă. Pentru ceilalţi cititori nu recomandăm cartea spre lectură.

Share
facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Leave a Reply

Your email address will not be published.