𝐒𝐏𝐈𝐓𝐀𝐋𝐔𝐋

✍ 𝘚𝘦𝘣𝘪 Ș𝘜𝘍𝘈𝘙𝘐𝘜
Atunci când patimile politice actuale, dezonorante pentru memoria înaintașilor, prevalează față de o binemeritată cinstire care ar obliga dacă nu la o reparație morală, măcar la o gospodărire parcimonioasă a ceea ce am primit, se cuvine să ne aplecăm, măcar puțin, către temeiul unui act cu o semnificație aparte. Întrebarea care susține acest intro este următoarea: Vă amintiți de numele Pavel și Ana Cristea? Desigur, pentru un timișorean sau pentru cineva din București, ori pentru vreun harghitean, aceste nume care compuneau cândva o familie nu spun, poate, nimic. Paradoxul face că nici pentru mulți dintre cei care ar putea a fi bănuiți a avea  mai multă cunoaștere în aria celor enunțate- este vorba de locuitorii  Bacăului- lucrurile nu par a sta altfel.

Î𝒏 𝒇𝒐𝒏𝒅 𝒅𝒆 𝒄𝒆 𝒂𝒓 ș𝒕𝒊? 𝑪𝒊𝒏𝒆 𝒂𝒖 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝑨𝒏𝒂 ș𝒊 𝑷𝒂𝒗𝒆𝒍 𝑪𝒓𝒊𝒔𝒕𝒆𝒂?

În primul rând, lesne a observa, au format un cuplu. El era de orgine albaneză, ea, descendentă din familia Candiano-Coroiu. Dincolo de avatarurile existenței specifice secolului 19, despre care vom vorbi pe larg ceva mai încolo, trebuie precizat că pe cei doi soți îi putem încadra fără nicio ezitare în categoria de filantropi. Numele lor, ignorate astăzi, cu excepția unui cerc de inițiați, e normal să figureze pe frontispiciul a ceea ce au dăruit spre vindecare publică, fizică și spirituală: Spitalul Municipal, Biserica Sfântul Nicolae, Biserica din Chetriș cu hramul Naşterii Preacuratei Fecioare, dar și pe cea ridicată pe moșia Izvoare. Dacă pisaniile bisericilor (cu excepția bisericii din Izvoare) pomnenesc acest adevăr, în cazul Spitalului pe care l-au înființat într-o urbe care ”se căuta de boli mai mult pe la babe și lecuitoare”, nu există nicio indicație publică. Deși vreme de 100 de ani, Spitalul Comunei, mai apoi Spital Orășenesc, a purtat prin clauză testamentară numele donatorilor, astăzi memoria lor a devenit doar apanaj al specialiștilor.

Nu o fi exotic numele de ”Pavel și Ana Cristea”? Să vedem.  ”Bagdasar” e un nume cunoscut atât celui care trece întâmplător prin fața cunoscutului Spital de Neurochirurgie, cât și celui care știe că atunci când a fost înfințat, în 1935, de profesorul Dimitrie Bagdasar, primul spital de specialitate din sud-estul Europei, avea în dotare doar 10 paturi! Cum vă sună ”Spitalul Grigore Alexandrescu”? Dar, ”Obregia?”. ”Mina Minovici?”. ”Pavel și Ana Cristea” este un nume care chiar are sonorietate. Textul de față va arăta în ce constă diftongul preferat al autorului.

𝑫𝒆 𝒍𝒂 ”𝑽𝒂𝒔𝒊𝒍𝒊𝒂𝒅𝒆” 𝒍𝒂 𝒇𝒂𝒎𝒊𝒍𝒊𝒂 𝒔𝒑ă𝒕𝒂𝒓𝒖𝒍𝒖𝒊

Sunt convins că fundamental actului lor a fost pur creștin. De altfel întemeierea primelor spitale, în sensul pe care-l acordăm în momentul de față termenului, aparține unui creștin, cunoscut sub numele de Vasile cel Mare. După ce deprinsese noțiuni de medicină după cursurile din Atena, făcând astfel legătura cu medicina antică grecească, acesta a pus bazele cunoscutelor ”Vasiliade”, concept care a modelat în veacurile următoare filozofia medicală a Europei și mai apoi a lumii largi. Pentru Sfântului Vasile cel Mare, medicina apare în general ca un mijloc privilegiat de manifestare a iubirii: „Şi voi toţi care exercitaţi medicina, funcţia voastră este de a practica filantropia“ (Epistola 189, 1). Chiar dacă ar fi fost o consecință a filozofiei lui Hegel care fundamentase mare parte din ceea ce un veac mai târziu va fi recunoscută ca fiind „mişcarea recunoaşterii“, care acreditează ideea că pentru ca un om să fie uman, trebuie să aibă în cine se oglindi, altfel spus, are nevoie de un celălalt şi de recunoaşterea acestuia, gestul familiei de boieri Cristea are valoare de netăgăduit. Personal cred că a fost un gest care a scoborât pe ramură creștină având în vedere atât condiția lor, cât și specificul epocii. ”Vasiliadele” rămăseseră un model de ceea ce am numi astăzi ”bune practici”, model care îndemnau la donații, la altruism, în favoarea celor cărora situația financiară nu le permitea oblăduirea în saloanele de tratament privilegiate ale vremii. Cert este că cei doi, printr-un testament comun, decid să-și lase averea în scopuri filantropice.

𝑷𝒆 𝒄â𝒏𝒅 𝒖𝒏 𝒂𝒍𝒃𝒂𝒏𝒆𝒛 𝒊𝒖𝒃𝒆𝒂 𝒐 𝒎𝒐𝒍𝒅𝒐𝒗𝒆𝒂𝒏𝒄ă

Atât cât au putut fi urmărite datele biografice ale spătarului Pavel Cristea, aflăm că era de orgine albaneză și a ajuns în Moldova în anul 1 802 pe cînd avea 9 ani, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi (1802-1 806). Și-a continuat  studiile, începute în  Imperiul Otoman, la Şcoala Domnească din Iaşi pînă în anul 1809. În timpul răscoalei lui Tudor Vladimirescu  şi al invaziei turceşti in Țările române , din testamentul pe care l-a întocmit și care a devenit caduc odată cu moarte soției, aflăm că: ”Am rămas credincios patriei, n-am fugit precum alții, iar după doi ani când s-au rânduit țării Ioan Sturza voievod, știind necruțatele mele slujbe, ne-au înaintat la rangul de căminar”. Mai tîrziu, prin căsătoria cu Ana Candiano din  ramura familiei Coroi, proprietară la Tamaşi – Bacău, Pavel Cristea devine proprietar al moşiei Chetriş.

Situația finanicară bună a lui Pavel Cristea este cu siguranță datorată slujbelor sale efectuate pe lângă domnitorii celei de-a doua jumătăți a secolului 19, dar și situației specifice târgului moldav care profita din plin de poziționarea sa geografică, afaltă la intersecția unei axe comerciale viabile pe actunci, precum și din practicarea comerțului, inclusiv a celui de tip angrosist în produse agricole.

Decizia de a dona casele și unele părți din moșie în folosul Spitalului reiese din ultimul său testament redactat în anul 1855, dispărut astăzi, dar care a putut fi reconstituit prin intermediul înscrisurilor legatarilor testamentari, epitropi cum se numeau pe atunci, numiți de Pavel Cristea. Astfel, „In scopul intretinerii spitalului, Pavalache Cristea doneaza mosia Chetris, care se administreaza astazi de Primaria Bacau.”Pavalache Cristea a mai donat pentru acest spital si mosia Isvoarele”.   Foarte relevant pentru cazul pe care-l propun este faptul că cei desemnați au urmărit cu perseverență ca în anii de după moartea spătarului, dispozițiile acestuia să fie puse în practică. Într-un memoriu adresat Primăriei Bacău se subliniază că: “obşteşte este cunoscută dispoziţia care a fost dată de răposatul spătar Pavel Cristea confințând  cea mai mare parte a avutului său întru inființarea  în casele sale din orașul Bacău a unui spital în care pătiminda omenrire să-și găsească azilul și lecuire”. Clauza donației a făcut ca proaspăta întemeiere să poarte pentru 100 de ani numele ”Ana și Pavel Cristea”, după ce a funcționat 48 de ani chiar în casele donatorilor. Iar faptele s-au întâmplat a fi fost în anul 1857, imediat după moartea spătarului.

𝑪𝒆𝒗𝒂 𝒄𝒂𝒛𝒂𝒏𝒊𝒆 ș𝒊 𝒄𝒆𝒓𝒕𝒂𝒓𝒆 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒄𝒆𝒊 𝒎𝒂𝒓𝒊 ș𝒊 𝒑𝒖𝒕𝒆𝒓𝒏𝒊𝒄𝒊

Nu știu dacă limba ”vechilor cazanii”  ar mai spune ceva celor care astăzi ponegresc cu știință ori făr de știință atât memoria, cât și esența pură a gestului filantropic. Realitatea prozaică arată însă că din setea de putere și îmbogățire a potentaților care și-au lusturit numele de marginile nefinalizate ale actualului Spital Municipal Bacău, nu au respect față de o minima moralis. Pentru ei nu ”vinde” povestea Ana și Pavel Cristea. Vând, cred ei, în schimb, scrisoriadele lor în care se înjură reciproc revendicându-și statutul de ctitori! În comparație cu adevărații ctitori, lustruitorii de astăzi, din toate partidele, fie de stânga, fie de dreapta, fie progresiști stângiști sau progresiști besmetici, îmi apar ca niște epigoni, niște caricaturi. Păi cum să apari altfel din moment ce nu ești în stare, tu, ca ales public, să finalizezi o clădire ridicată din banii noștri, ai tuturor, nu din donația ta testamentară, din avutul familiei tale,  pentru că, pariez, n-ai fi în stare să donezi nici un leu, parazit de lux, pentru ceva ce îți depășește puterea de înțelegere!

Am ferma convingere că, pe undeva, înmormântarea Spitalului Municipal Bacău ține pe de o parte de prostia crasă- jocul politic searbăd se numește tot prostie, deși pare una cu ștaif, dar e cauzată și de sentimentul nerecunoștinței. Al trădării binefăcătorilor. În Infernul lui Dante din ”Divina Comedie”, ăștia ocupă ultimul cerc de gheață. Mie îmi place imaginea în care, imobilizați în imensitatea rece, își ronțăie unii altora țestele. Nu vă pare cunoscut? E ceea ce fac acum ”liderii” partidelor prin ”scrisoriadele” lor în timp ce pentru tot ceea ce a mai rămas din fostul Spital ”Pavel și Ana Cristea” nu se găsesc bani, în timp ce pentru Spitalul Municipal, edificiu pentru care am propus fiecărei administrații din 2004 încoace numele donatorilor, e cam prea târziu. Dar cine știe? Poate că vor fi unii pentru care memoria adevăraților filantropi ai orașului, printre care Ana și Pavel Cristea merită un loc de seamă, va conta mai mult decât un orgoliu din care poate nu va rămâne decât strâmtoarea unui cerc concentric de gheață.

Bibliografie:

  • G. Popovici, Spătarul Pavel Cristea-Ctitor Băcăuan
  • Arh. St. Bacău
  •  P. Pruteanu, Contributii la istoria spitalelor din Moldova Bucureşti, 1957, p. 15.
  • C. Radu, Bacăul de la 1850 la 1900, Editura Egal-2008, coordinator prof. Lucian Șerban
  •  Arh. St. Bacău, Fond Primăria Bacău, dos. 12/1857, f. 102.
Share
facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Leave a Reply

Your email address will not be published.