𝐅𝐢𝐫-𝐚𝐫 𝐬ă 𝐟𝐢𝐢, 𝐋𝐚 𝐦𝐮𝐥ț𝐢 𝐚𝐧𝐢, 𝐜𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐧𝐮𝐛𝐢𝐥ă 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐜𝐮𝐫𝐯𝐞!

✍ 𝑆𝑒𝑏𝑖 Ș𝑈𝐹𝐴𝑅𝐼𝑈

Fata Morgana ai fost, Fată Morgana ai rămas! Bine, e drept, între timp ai mai adăugat peste chipu-ți angelic pe care-l întrezărisem cândva, niște riduri. Șoldurile ți sau cam mărit. În plus, parcă gâfâi din ce în ce mai serios în ultimii ani. Născută la intersecția durerii cu strigătul, ai ajuns Matrioșka tarabelor de lux.
Să-ți spun sincer, te-am iubit în pizada mă-ti! Erai cea mai frumoasă curvă de pe strada mea. Te văzusem de departe, eram pe vremea aia abia un puști, dar îți urmăream fascinat formele seducătoare prin reportajele samizadat ale lui Brunea Fox, glezna zveltă, sportivă, sărutată cu patimă de Fănuș Neagu sau Ioan Chirilă. Îmi vine acum să te blestem, binecuvântarea și pierzania mea.
Mi-am petrecut cei mai frumoși ani în dragostea față de tine. Ți-am cedat aproape totul, m-am supus capriciilor tale și pe vânt și pe ploaie, pe soare dogoritor, când mi-a fost foame, ba ți-a scris de dor chiar și de pe patul de spital, în convalescență, după operație. Ptiu, stuchite-ar mogulii să nu te deochi, dar tare nu mai semeni cu făptura aia imberbă, justițiară, de care mă îndrăgostisem ca prostu’ cu mult timp în urmă…
Iată, până și mesajul ăsta ți-l scriu pe tastatura laptopului, eu care te-am iubit, chiar și în secret, pe foi albe, curate, ca niște cearșafuri de zbor. Te-ai lăbărțat și ești pusă pe toate blogurile, oricine te revendică, din orice poziție, tu care ai fost vânatul meu de preț, din panoplii din care verbul izbise nu o dată în vreun mistreț ce zilnic își schimba copita și ochiul sticlos…E bine și așa! Bine că exiști, deși nu mai ești fecioara ochiului meu, ci rana socială a oricui! Îți simt răsuflarea în ceafă, ți-am luat-o înainte și nici n-aș vrea să întorc capul de teamă să nu mă prefac în suliță de sare, în amant, în pelinul cu care ai uns buzele celor care au murit între timp, fără să te mai vadă măcar o dată așa cum te-or fi visat în noaptea aia, demult…
Îți amintești, bicisnico? Te-au luat mogulii cu care te-ai fâțâit pe Centru și te-au acoperit cu pomezi scumpe, apoi te-au lăsat în șantier pentru că doar atât au înțeles din farmecul nespus al nurilor tăi. Nu m-ai ascultat și te-ai înhămat și încă te mai înhămezi cu tot felul de baroni care-ți cumpără anual mărgele din talcioc pe bani publici în timp ce tu începi să arăți ca o vacă! Și nici măcar nu ești albă, să se închine la tine cei care te zăresc pentru prima dată și-or fi, poate, fascinați de vechea ta charismă.
Pentru mine e o minune că mai poți face încă puțin din ceea ce ai făcut mereu. Nu știu cum reușești. Poate că te mai iubesc unii ca mine, târfă infernală care te-ai hrănit cu sângele îndrăgostiților tăi.
Ce să zic? Încă mă țin bine, fiți-ar covrigii pe care mi i-ai aruncat pe masă, mi-s dinții încă puternici, și, pe cuvânt, dacă te mai prind o dată te mușc, te mursec toată, regina mea preacurvită, fată prea morgană, besmetica mea, risipirea generației mele, iluzia tuturor iluziilor, a Verbului-Viață, Sulamita mea…
Hai să mai dăm o tură prin cartier, să vedem ce aș putea să-ți scriu despre liniștea asta, despre ”cadavre în vid”, cum zicea un poet. Îți urez ca, la final, să-ți stea mogulii și baronii în poală, iar tu să le dai una peste scăfârlie și să scrii pe trupul lor negenuin și chash: Peau d’ zob!

Share
facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Leave a Reply

Your email address will not be published.